Sfântul Cuvios Mărturisitor Sofian de la Antim – omul rugăciunii și al păcii

† Veniamin

Episcopul Basarabiei de Sud

 

Atunci când vorbim despre personalităţile pe care le-a dăruit neamului românesc pământul Basarabiei nu putem să nu amintim de Sfântul Iosif[1] cel Milostiv (1818-1902), Mitropolitul Moldovei, de Sfântul Ierarh Dionisie[2] (1868-1943), Episcopul Cetății Albe Ismail, Sfântul Preot Mucenic Alexandru[3] (1861-1941) din Basarabia, de Sfântul Cuvios Mărturisitor Iraclie[4] (1891-1964) din Basarabia, Sfânta Mărturisitoare Blandina[5] (1906-1971) de la Iași, mulțime de clerici și  monahi pătimitori în închisorile comuniste atât în Basarabia sau prin lagărele și închisorile din Siberia, despre unii amintind și părinte Ioan Lisnic[6] în scrierile sale.

Nu trebuie să uităm nici pe vrednicii vlădici, Antonie Plămădeală (1926-2005), Mitropolitul Ardealului, Nestor Vornicescu (1927-2000), Mitropolitul Olteniei, Antim Nica (1908-1994), Arhiepiscopul Dunării de Jos, arhimandritul Roman Braga (1922-2015), preotul Vasile Țepordei (1908-2002), preotul Paul Mihail (1905-1994), preotul Mihei Mizumschi (1898-1941), preotul Mina Țăruș[7] (1884-1942), preotul Gherghe Armașu (1914-1991), dar şi mulţi alții, printre care la loc de cinste trebuie să-l amintim pe Sfântul Cuvios Mărturisitor Sofian de la Antim, unul dintre cei mai mari duhovnici ai secolului trecut, supranumit pentru lucrarea sa misionară duhovnicul Bucureștiului. Canonizarea Sfântului Cuvios Sofian s-a făcut în anul 2024, iar proclamarea canonizării în ziua pomenirii sale, la 16 septembrie 2025, în contextul Anului Centenar al Patriarhiei Române, zi în care mi-am amintit de o discuție avută cu Preafericitul Părinte Patriarh Daniel în anul 2007, când l-am întrebat despre canonizarea părintelui Sofian și a altor părinți cu viață sfântă din secolul trecut. Atunci, Preafericirea sa mi-a spus că l-a cunoscut pe Sfântul Cuvios Sofian în perioada în care a viețuit ca monah la Mănăstirea Antim, dar și pe alți părinți, Sfântul Cuvios Mărturisitor Cleopa de la Sihăstria și pe Sfântul Preot Mărturisitor Dumitru Stăniloae, zicându-mi că vor fi canonizați împreună la un moment dat, nu știam că voi fi martor la această bucurie și împlinire a Bisericii Ortodoxe Române.

Spun aceasta ca unul care l-a cunoscut pe Sfântul Sofian în anul 1992, dar mai ales în ultimii ani ai vieții sale, când am urmat cursurile Facultății de Teologie din București (1995-1999), perioadă în care participam frecvent la privegherile de la Mănăstirea Antim și mă simțeam binecuvântat că starețul mănăstirii era un basarabean. Vedeam o legătură între generațiile din perioada interbelică și cea de azi, pentru că cei care s-au refugiat în 1940 sau în 1944 aveau puterea  după 1990 să mărturisească greutățile prin care au trecut și să ne prezinte istoria adevărată a Basarabiei. Având în minte chipul luminos al Sfântului Sofian îmi vin în minte cuvintele Sfântului Apostol Pavel, care le spunea evreilor: „Aduceţi-vă aminte de mai-marii voştri, care v-au grăit vouă cuvântul lui Dumnezeu; priviți cu luare aminte cum şi-au încheiat viața şi urmați-le credința” (Evrei 13.7). Acest gând m-a încurajat și mi-a dat putere în momentele dificile din viață să am credință și speranță pentru a merge pe calea bătătorită de oameni cu viață și trăire sfântă, care l-au slujit pe Dumnezeu în vremuri de încercare pentru Biserică, cel mai recent în secolul trecut.

 

Întâlnirea cu Sfântul Cuvios Mărturisitor Sofian

 

O amintire interesantă de la începutul anului 2008 mă leagă de părintele Sofian, de data aceasta independent de voința mea, ci în mod providențial, am fost hirotonit diacon de către Înaltpreasfințitul Părinte Ciprian, Arhiepiscopul Buzăului și Vrancei, pe atunci episcop vicar patriarhal, la parohia Bumbăcari din București. Biserica în care am fost hirotonit era pictată de către părintele Sofian. Îmi aduc aminte că era o zi cu viscol și cu drumuri blocate în București, pe 7 ianuarie în anul 2008, când prietenii și cei apropiați n-au putut ajunge, dar eram fericit că nu era o biserică oarecare, ci o biserică pictată de un basarabean, părintele Sofian. Aici în lunile petrecute pe schelă s-a rugat, a pictat cu multă migală și a semănat și cuvântul Evangheliei în cel mai rău famat cartier din București, parcă i-am simțit prezența și ocrotirea.

Deși l-am întâlnit de multe ori și am discutat cu părintele Sofian în timpul studenției, l-am colindat împreună cu colegii basarabeni la sărbătoarea Nașterii Domnului, l-am ascultat vorbind și am primit sfaturile sale, pot spune că l-am cunoscut cu adevărat pe Sfântul Cuvios Mărturisitor Sofian abia în anul 2009, când s-au împlinit 7 ani de la trecerea la Domnul. Atunci, în contextul pomenirii de 7 ani de la adormirea sa, ca unul care eram viețuitor în obștea Sfintei Mănăstiri Antim, am primit binecuvântarea Preafericitului Părinte Patriarh Daniel să fac un volum de mărturii despre viața și activitatea părintelui Sofian. Am solicitat ierarhilor, unor clerici și ucenici ai părintelui să-mi trimită mărturii despre acest monah isihast al zilelor noastre, dar n-am reușit să elaborez un volum așa cum se cuvenea marelui duhovnic al Bucureștiului, blândului stareț și experimentatului pictor și iconar, care a elaborat proiectele de pictură pentru multe biserici din țară și din străinătate. Cu toate acestea, împreună cu protosinghelul Mihail Stanciu, starețul mănăstirii Antim de atunci, am reușit ca în ajunul pomenirii de pe 14 septembrie 2009 să apară la Editura Basilica volumul mult dorit. Ulterior, aveam să constat că, neavând experiența comunicării cu ierarhii și fiind prins cu multe alte ascultări în administrația bisericească, n-am insistat ca să elaborez volumul așa cum se cuvenea. Așa s-a născut volumul de mărturii: Un iconar de suflete. Mărturii despre Părintele Sofian, publicat la Editura Basilica, București, 2009, pp. 144, volum care a stat la baza altor cărți scrise mai târziu.

A fost o experiență de care aveam nevoie și care mi-a dat posibilitatea să-l cunosc mai îndeaproape pe marele duhovnic, pe rugătorul neîncetat, pe prietenul orfanilor și al săracilor  de la mănăstirea Antim.

Mai târziu aveam să constat că unii dintre ucenicii părintelui au publicat fragmente din opera sa, predicile, memoriile, dar și alte cuvinte rostite ocazional, amintesc volumele publicate de părintele profesor dr. Constantin Coman. Tare mult m-am bucurat să văd monografia părintelui Antipa Burghelea, Viața Părintelui Sofian Boghiu – o icoană a virtuții, publicată la Editura Cuvântul Vieții a Arhiepiscopiei Bucureștilor în anul 2022. Până acum cred că este cea mai completă lucrare închinată Sfântului Sofian, lucrare pregătită pentru canonizarea sa și pentru proclamarea canonizării în Anul centenar al Patriarhiei Române, la 23 de ani de la trecerea sa la Domnul și la 16 zile de la ziua sa de pomenire anuală.

Parcurgând paginile acestei cărți m-am bucurat să văd împlinită dorința Preafericitului Părinte Patriarh Daniel de a face cunoscută viața unuia dintre marii duhovnici și mărturisitori ai credinței din secolul trecut, duhovnic a multor ierarhi, profesori de teologie, clerici, monahi și monahii, dar mai ales a credincioșilor din Capitală care adesea își plecau genunchii să primească dezlegarea păcatelor de la blândul și smeritul duhovnic Sofian.

 

Repere biografice din viața Sfântului Cuvios Sofian

 

Sfântul Sofian[8] s-a născut în Basarabia, în familia evlavioșilor creștini Ion și Alexandra, la 7 octombrie 1912, în comuna Cuconeştii-Vechi, judeţul Bălţi, azi raionul Edineț. La botez, cel de al treilea copil al familiei Boghiu a primit numele Serghei, în cinstea Sfântului Mare Mucenic Serghie, prăznuit pe 7 octombrie  și a marelui isihast din pustia Radonejului, din Rusia, Sfântul Serghie de Radonej (1314-1392), foarte cinstit Biserica Ortodoxă Rusă și în Basarabia, la care s-a rugat tatăl său în perioada războiului ruso-japonez din anii 1904-1905.

A urmat școala gimnazială în satul natal, iar în 1926, la vârsta de doar 14 ani, intră ca frate de mănăstire la Schitul Rughi, judeţul Soroca. Apreciind calitățile sale, episcopul Visarion Puiu de Hotin l-a luat în 1928 ca ucenic la Centrul eparhial din Bălți. Dornic să studieze și să cunoască tainele credinței, în 1930 a fost transferat la Mănăstirea Dobrușa,  unde a urmat școala de cântăreți bisericești de la Mănăstirea Dobrușa, pe care o absolvește în anul 1932, cu rezultate deosebite.

În toamna aceluiași an este trimis la Seminarul Monahal de la Mănăstirea Cernica, pentru completarea studiilor, aici având colegi pe vrednicul de pomenire Patriarh Teoctist, pe monahul Gherasim Cristea, viitorul Arhiepiscop al Râmnicului, şi pe părintele Grigorie Băbuş, un bun prieten cu care a fost aproape până la sfârșitul vieții, acesta ajungând directorul Bibliotecii Sfântului Sinod.

Efervescența vieții duhovnicești din mănăstirile în care a viețuit, înnoirea duhovnicească din Basarabia în perioada interbelică și chemarea tainică a lui Dumnezeu l-a făcut să aleagă viața monahală și să se dedice cu totul slujirii lui Dumnezeu,  fiind călugărit în ajunul sărbătorii Nașterii Domnului din anul 1937, când a primit în mod providențial numele de Sofian, care i-a caracterizat viața și slujirea înțeleaptă. În anul 1939 a absolvit Seminarul Teologic de la Cernica ca șef de promoție, fiind chemat la Bălți de către Episcopul Tit Simedrea, care,  în ziua de 6 august l-a hirotonit ierodiacon. După pactul Ribentrop -Molotov, când Basarabia a fost ocupată de sovietici, pe 28 iunie 1940, împreună cu alți monahi se refugiază la Mănăstirea Căldărușani din Ilfov. În octombrie 1940 s-a transferat la Mănăstirea Antim din București, înscriindu-se la cursurile Facultății de Arte Frumoase, dar și la școala de pictură a Patriarhiei Române. În anul următor, în 1941 se înscrie la cursurile Facultății de Teologie din București, pe care o absolvește cu rezultate remarcabile în anul 1946.

În Postul Mare din anul 1945, la Duminica Sfântului Ioan Scărarul a fost hirotonit preot pe seama Mănăstirii Antim, unde cu multă dăruire a îndeplinit  mai multe ascultări, fiind numit stareț la 15 iunie 1950, ascultare pe care a îndeplinit-o cu întreruperi până la sfârșitul vieții sale.

Pentru calitățile sale sufletești și pregătirea deosebită a fost hirotesit protosinghel în 2 februarie 1947, iar în Vinerea Mare a aceluiași an a fost hirotesit duhovnic, devenind unul dintre preoții căutați pentru îndrumarea duhovnicească.

În perioada 1948-1952 a activat ca profesor de desen și spiritual la Seminarul Teologic de la Mănăstirea Neamț.

Pentru slujirea sa deosebită și realizările în plan duhovnicesc, administrativ și implicarea în lucrarea misionară, în anul 1952 a fost hirotesit arhimandrit.

În contextul dinamizării vieții bisericești, dar și a persecuțiilor împotriva Bisericii și a slujitorilor sfintelor altare, Patriarhul Iustinian l-a numit stareț la Mănăstirea Plumbuita, unde s-a organizat o secție a Atelierelor Patriarhiei Române, pentru a coordona activitățile și a consolida obștea monahală.

La 13 iunie 1958, a fost arestat pentru că a făcut parte din mișcarea duhovnicească și culturală Rugul aprins, fiind deținut la București, Jilava - 1959, Aiud (1959- 1962), la Salcia-Ostrov (1962-1964), fiind eliberat la 29 iunie 1964, când se întoarce ca viețuitor la Mănăstirea Plumbuita. Ulterior, la 1 decembrie 1967 a fost încadrat ca egumen al mănăstirii Antim și duhovnic, revenind la mănăstirea care îi era atât de aproape sufletului său.

După eliberare, spunea despre anii de detenţie, că: „Dacă pot zice aşa, mie mi-a plăcut în închisoare [...] Era bine acolo. Mult mai bine decât aici, în aşa-zisa noastră libertate. Te puteai concentra [...] Nimic nu te distrăgea de la Dumnezeu. Pe când afară… câte probleme!”

Eliberarea din închisorile comuniste i-a permis cuviosului părinte Sofian să se dedice activităților de înfrumusețare a bisericilor cu pictură, pictând icoane pentru catapetesme și făcând devizul de pictură – proiectele de pictură pentru multe biserici din țară, iar serviciile îl considerau un mistic, care trăia după dogmele religioase[9], lăsându-l să-și desfășoare activitatea în liniște.

Tot în această perioadă a vizitat mănăstirile din Muntele Athos, a vizitat Constantinopolul, Statele Unite, Belgia, Italia, Ucraina, Rusia, Iordania etc.

A fost bucuros să trăiască eliberarea de sub comunism și să vadă reînnoirea vieții bisericești și să viziteze locurile natale și mănăstirile din Basarabia.

Totodată, după 1990, deși era bătrân și suferind n-a încetat să slujească și să povățuiască pe ucenicii săi și pe cei care îl căutau pentru sfat și îndrumare, s-a preocupat de restaurarea mănăstirii Antim, în anul 1996 a trăit bucuria împlinirilor cu ocazia sfințirii paraclisului și a casei monahale. S-a bucurat să participe la procesul de canonizare a ctitorului mănăstirii în anul 1992, pictând icoana și rugându-se Sfântului Ierarh Martir să-l ajute să restaureze mănăstirea.

În ultimi ani ai vieții a avut probleme grave de sănătate, dar n-a încetat să se roage și să fie cel dintâi în toate, fiind un slujitor smerit și un duhovnic iscusit și căutat de bucureșteni.

Dumnezeu l-a chemat la sine la praznicul Înălțării Sfintei Cruci, în ziua de 14 septembrie 2002, ca pe un vrednic purtător al crucii și un monah de vocație, care a îmbinat trăirea isihastă cu ascultările din cetate, fiind model de viețuire pentru mulți.

 

Sfântul Sofian pictor de biserici și mănăstiri

 

Sfântul Sofian a știut să folosească timpul atât pentru sfințirea vieții, dar mai ales pentru înfrumusețarea cu pictură a multor biserici și mănăstiri din țară și străinătate, pentru unele făcând devizul de pictură. Deși era tânăr când a fost numit în Comisia de pictură a Patriarhiei Române, se bucura de multă încredere și apreciere din partea specialiștilor.

Patriarhul Iustinian, care a înnoit lucrarea misionară și a reorganizat activitățile bisericești, elaborând Statutul pentru organizarea Bisericii Române, înființând mai multe departamente și Comisia de pictură, apreciind pregătirea teologică și în domeniul artelor a protosinghelului Sofian Boghiu, l-a numit în anul 1950 membru în Comisia de pictură bisericească a Patriarhiei Române, ascultare pe care a îndeplinit-o cu dăruire de sine, pictând icoane și biserici atât în țară, cât și în străinătate, Siria, Liban și formând generații de pictori tineri.

Dintre bisericile și mănăstirile care poartă amprenta pensulei Părintelui Sofian amintim următoarele: Mănăstirea Saon (1957), Mănăstirea Radu-Vodă (1973), Mănăstirea Darvari (1964 si 1993), Biserica „Naşterea Maicii Domnului” - Bumbăcari (1962-1977), Biserica Pitar Moş (1964), Drăceni (1967), Biserica Hagiu (1970), Biserica Parohiei Tudor Vladimirescu (1970), Biserica Sfântul Visarion (1987-1988), Biserica Doamna Oltea (1977), Biserica Bradu Staicu (1977). De asemenea, şi-a lăsat amprenta şi pe alte biserici cum ar fi: Mănăstirea Agapia (1970), Mănăstirea Dealu (1982), Mănăstirea Bistriţa (1982-1989), Mănăstirea Deir-El-Harf – Liban (1971-1972), Catedrala din Homs – Siria (1978), Biserica din Hama – Siria (1979), Biserica din Muncel - jud. Alba (1969), Biserica Iţcani - jud. Suceava (1969), Biserica Guşteriţa - jud. Sibiu (1970), Biserica Măldăreşti Bacău (1983), a făcut devizul de pictură pentru următoarele: Cornetu – Ilfov (1974), Sf. Ioan Mizil – Prahova (1974), Măldăreşti – Bacău (1974), Mănăstirea Neamţ (1974), Bogata Olteană – Braşov (1974), Catedrala din Timişoara (1974), Parcul Ghencea II – Bucureşti (1974), Belu Pieptănari – Bucureşti (1975), Corpadea – Cluj (1975), Satu Mare III (1975), Cuv. Parascheva Tg. Frumos – Iaşi (1976), Gherţa Mică – Satu Mare (1976), Sf. Gheorghe din Hârlău – Iaşi (1976), Orbeni I – Bacău (1976), Topliţa II – Harghita (1976), Sîrbi – Bihor (1976), Arbore – Suceava (1977), Buzeşti – Bucureşti (1977), Sf. Gheorghe Vechi – Craiova (1977), Goleştii Babii – Argeş (1977), Porumbeşti – Satu Mare (1977), Rotăreşti – Vrancea (1977), Siliştea-Grosu, filia Schitu – Teleorman (1977), Bujac – Arad (1978), Cîmpeni Deal – Alba (1978), Măgura – Buzău (1978), Măldăreşti – Bacău (1978), Şerbăneşti – Bacău (1978), Sodomeni – Iaşi (1978), Azuga – Prahova (1979), Bălan – Harghita (1979), Flămânda – Bucureşti (1979), Slatina, filia Herla – Suceava (1983), Mănăstirea Antim (1983), Mănăstirea Vîforîta (1983).

Acestea sunt doar câteva dintre locașurile în care putem admira sensibilitatea artistică şi limbajul culorilor din arta sacră moștenite de la părintele Sofian. Din cele de mai sus, vedem că Sfântul Sofian a mărturisit adevărul dumnezeiesc prin imagine, l-a tălmăcit prin intermediul liniei şi al culorii, l-a făcut accesibil prin delicatețea şi frumusețea compoziției, a întregului ansamblu liturgic. Deși avea capacitatea și darul de a așterne în scris multe lucruri, a preferat să picteze și să contemple pe Dumnezeu, să lase pe urmașii să descifreze taina credinței cu ochii trupești și cu sufletele sfințite, a preferat  să modeleze chipul lui Hristos în fiecare fiu duhovnicesc și să-l roage pe Domnul Hristos să ia chip în el. Părintele avea conștiința datoriei, spunând că este slugă netrebnică, că n-a făcut decât ce era dator să facă, el trăia cu smerenie și speranță că Dumnezeu va face ca lucrarea lui să rodească și să fie prilej de rugăciune pentru generațiile viitoare.

 

Sfântul Cuvios Mărturisitor Sofian om al rugăciunii și al păcii

 

Având chipul radiind de lumina harică, marele duhovnic îţi transmitea, fără să scoată o vorbă, bucuria vieții chiar şi în suferință, bucuria de a te regăsi în Biserică – Trupul lui Hristos, dorința şi hotărârea de a te ridica atunci când erai căzut şi puterea de a urca pe treptele desăvârșirii. Era omul păcii și al rugăciunii, dorind să transmită starea sa și celor din jur, avea în minte cuvintele Domnului: învățați de la Mine că sunt blând și smerit cu inima. El nu căuta să iasă în evidență, cum o facem noi azi în multe împrejurări, ci dorea să treacă neobservat, să fie cât mai discret în viața și slujirea sa, dar ferm când era vorba de credința pe care o mărturisea.

Noi cei mai tineri l-am perceput ca un om blând şi smerit, arzând drept ca o lumânare în faţa noianului de suferințe, fiind cu rugăciunea în minte permanent. Adesea le spunea fraților din obște să rostească rugăciunea lui Iisus de patru-cinci ori pe zi câte 15 minute, pentru ca Dumnezeu să locuiască în noi, arătând roadele plăcute ale rugăciunii. El spunea pentru cei care se roagă mai mult că se produce o căldură duhovnicească în ființa noastră, ne crește credința în Dumnezeu, ne sporește dragostea pentru Dumnezeu, dragostea pentru oameni și pentru natură... și peste noi, monahii, năpădesc tot felul de valuri ale vieții pământești[10].

Sfântul Sofian s-a dedicat rugăciunii din tinerețile sale, dar la anii maturității a avut bucuria de a face parte din mișcarea duhovnicească Rugul Aprins[11], la care participau clerici și intelectuali din București, oameni ai rugăciunii, care au creat un curent de reînnoire isihastă necesar revigorării vieții bisericești după al II-lea Război Mondial. La întâlnirile de la Mănăstirea Antim veneau practicanți ai rugăciunii inimii și clerici, profesori de teologie. Printre ei amintim pe Sandu Tudor, mai târziu ieroschimonahul Daniel, Sfântul preot Mărturisitor Dumitru Stăniloae, Sfântul Cuvios Sofian, preotul Ioan Culâghin, format la mănăstirea Optina din Rusia etc.

Rugăciunea neîncetată fusese inima mișcării Rugul Aprins, de aceea părintele îi îndruma pe ucenicii săi să o rostească și avea o metodă pe care o experimentase, să țină capul aplecat și cu mâna dreaptă deasupra inimii, așa cum îl vedem adesea pictat pe Sfântul Serafim de Sarov[12]. Avea o preocupare aparte pentru chipul lui Iisus, fapt pentru care citea zilnic Acatistul Domnului Iisus și Canonul Preadulcelui Iisus, citea Paraclisul Maicii Domnului la care avea mare evlavie.

Ca un om al rugăciunii, Sfântul Sofian arăta că nu se ajunge ușor la rugăciunea neîntreruptă, acesta este un dar dumnezeiesc și rar se întâmplă. Însă prin faptul că tu chemi Numele lui Dumnezeu, că te ostenești să te lupți cu patimile și să le eviți, această chemare a Numelui Domnului are un efect foarte binefăcător pentru noi. Adică, sporește credința în Dumnezeu, se simte prezența lui Dumnezeu în viața ta, sporește evlavia, pui preț deosebit de mare pe tot ce este sfânt, și Biserică, și rugăciune, și tot ce înseamnă Ortodoxia[13]. Părintele avea un program de rugăciune, pe care îl făcea atât la chilie, cât și în biserică, compara rugăciunea cu mâncarea, pe care de obicei oamenii o savurează cu multă atenție[14]. Recomanda Psalmii și Paraclisul Maicii Domnului, spunând că rugăciunea trebuie făcută cu discernământ, fără grabă, ca și cum ai vorbi unui prieten, cu alternanță, pentru păstrarea concentrării și a evitării împrăștierii. El avertiza că „omul care nu se roagă cade ușor în păcat și nu poate să se mântuiască, neavând nici o legătură cu Dumnezeu. Nu are nici o putere în lupta cu ispitele. Este ca un ostaș fără armă, ca o pasăre fără aripi, ca o trestie care se pleacă încotro bate vântul, numai către Dumnezeu nu se pleacă. Cel care nu se roagă zace în împărăția materiei, nu este scris în cartea vieții din ceruri și nu are loc în Împărăția lui Dumnezeu. La judecata lui Dumnezeu, de care nu scapă nimeni, lui i se va spune: Nu te cunosc pe tine![15]”.

De asemenea, părintele Sofian avertiza pe cei care se roagă cu mintea împrăștiată, spunând că o astfel de rugăciune este o jignire adusă lui Dumnezeu. Dădea ca exemplu poporul ales care îl cinstea pe Dumnezeu doar cu buzele, dar cu inima este departe de el (Matei 15,8) și îndemna ca rugăciunea să fie curată și cu inimă bună. Arăta că nu poți aprinde becul dacă nu te conectezi la rețea, de aceea și noi nu putem să ne conectăm la sursa de dragoste și de putere a lui Dumnezeu când suntem cu mintea împrăștiată, ci stăm în penumbră și întuneric[16].

Preocupat în tinerețe de chipul lui Hristos, cred că s-a bucurat să-L vadă cu mult înainte de trecerea sa din această viață, fapt pentru care era neobosit ostaș al lui Hristos, chemând pe toți la pocăință și dând speranță celor deznădăjduiți. El îl făcea cunoscut oamenilor pe Dumnezeu cel bun și milostiv și prin atitudinea sa te trezea la realitate, te conștientiza că timpul este darul lui Dumnezeu și trebuie sfințit, prin rugăciune neîntreruptă și viață curată, prin post, fapte de milostenie, dar mai ales prin dragostea față de cei din jur, față de cei aflați în suferință. El şi-a purtat Crucea cu răbdare şi smerenie, biruind vitregiile şi prigoana, pentru a se înălța la ceruri de ziua Sfintei Cruci.

Părintele Sofian cunoştea bine tainele Filocaliei, dar şi scrierile marilor duhovnici ruşi Ignatie Briancianinov, Teofan Zăvorâtul, Ioan de Kronştadt, pe care le răspândea în copii dactilografiate ori scrise de mână, credincioşilor de la Antim încă din primii ani ai stăreţiei sale (1950-1955). Prin această activitate încerca păstrarea vie a credinţei în aceşti primi ani ai dictaturii comuniste, în ciuda riscurilor foarte mari pe care le presupunea răspândirea adevărului într-o epocă a minciunii. Deşi părea timid şi neexperimentat, Părintele Sofian a înţeles că nu putem câştiga mântuirea decât prin asumarea credinţei până la jertfă, implicându-se în revigorarea vieţii duhovniceşti a credincioşilor din Capitală, prin cateheze, predici ocazionale, intensificarea programului liturgic etc.

Evocând personalitatea duhovnicească a părintelui Sofian, Înaltpreasfințitul Părinte Mitropolit Teofan sublinia la înmormântarea părintelui că „Împărăţia cea de sus se îmbogăţeşte cu un pământean. Pământul, în logica lumii, este mai sărac cu un om ceresc. Omenirea, în logica credinţei, devine mai bogată, căci, acolo sus, un rod al ei, găsindu-şi odihna, se osteneşte în rugăciune pentru oameni”.

După trecerea la Domnul a părintelui Sofian am văzut pe mulți dintre fiii duhovnicești pășind pragul cimitirului mănăstirii Căldărușani, un sanctuar al Ortodoxiei românești, unde își dorm somnul de veci mulțime de monahi sfinți, mergeau la mormântul sfântului să primească har și binecuvântare, să deslușească frământările vieții și să cunoască voia duhovnicului lor.

În aceste momente de bucurie duhovnicească, când obștea Mănăstirii Antim a îmbrăcat haină de sărbătoare pentru a cinsti pe Sfântul Cuvios Mărturisitor Sofian, în ziua proclamării canonizării sale, se bucură și Basarabia pentru că unul din fii ei s-a născut pentru veșnicie, fiind rugător la Tronul lui Dumnezeu pentru toți ierarhii, monahii și monahiile, credincioșii și pelerinii care s-au adunat să se bucure duhovnicește în această zi binecuvântată. Acum aven nevoie de modele, de oameni ai rugăciunii și ai păcii, iar Sfântul Sofian este prin excelență omul lui Dumnezeu, hărăzit să cultive și să aducă seceriș bogat în Împărăția lui Dumnezeu.