Blandina Gobjilă răsărită din pământul sfânt al Basarabiei o mărturisitoarea în temnițele comuniste

 

† Veniamin al Basarabiei de Sud

 

În ultimii 35 de ani în Biserica Ortodoxă Română s-a intensificat lucrarea pastoral-misionară, cultural-educațională și social-filantropică prin ierarhii Sfântului Sinod, profesorii de teologie și preoții din parohii și mănăstiri, care au folosit libertatea obținută după căderea comunismului în anul 1989 cu responsabilitate maximă, considerând această perioadă o vreme a lucrării binecuvântate, o perioadă a așezării valorilor credinței în sufletele credincioșilor și a Bisericii în locul pe care l-a avut altădată în societatea românească.

În acest sens, vrednicul de pomenire Patriarh Teoctist a început procesul de înnoire a Bisericii, aceasta fiind continuată cu multă dăruire de sine de Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, care a intensificat și dinamizat lucrarea pastoral misionară a Bisericii, ctitorind instituții teologice, culturale și social-filantropice, biserici și mănăstiri, dar mai ales reînnoind viața bisericească prin formarea de slujitori la cele mai bune școli teologice, organizarea învățământului teologic și introducerea Religiei ca disciplină de studiu în școli, instituirea de pelerinaje la locurile sfinte, organizarea de procesiuni la marile sărbători în eparhii, aducerea moaștelor unor sfinți și înscrierea în calendarul Bisericii Ortodoxe Române a multor ierarhi, cuvioși, mărturisitori și duhovnici, dar și sfinte femei, care și-au sfințit viața prin lacrimi de pocăință și credință lucrătoare în secolele trecute, dând bună mărturie în fața persecutorilor și a regimului ateist comunist.

După 1990 au fost canonizați aproape 200 de sfinți din neamul nostru, mulți dintre ei având contribuții majore la păstrarea credinței și la afirmarea valorilor spiritualității noastre ortodoxe. Ultimii canonizați în anul 2024 au fost marii duhovnici și mărturisitori din perioada comunistă. În contextul Anului Centenar al Patriarhiei Române, la propunerea Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, s-a început procesul de canonizare a unor femei cu viața sfântă, printre acestea numărându-se și Mama Blondina Gobjilă, una dintre mărturisitoarele din temnițele comuniste, născută în Basarabia la începutul secolului trecut, despre care ne propunem să scriem câteva rânduri pentru cunoașterea vieții ei de către generația de azi.

 

Repere biografice din viața Mamei Blandina

 

Una dintre mărturisitoarele din secolul trecut care s-a remarcat prin smerenie, verticalitate în fața regimului comunist și sfințenia vieții este Mama Blandina sau Blondina Gobjilă (1906-1971)[1], născută la 24 februarie 1906 în satul Grușeuți, județul Hotin, din Basarabia, în familia preotului Zaharia și a preotesei Serafima Popovici.

Menționăm că începutul secolului al XX-lea este marcat de frământările social-politice premergătoare Primului Război Mondial, coincizând cu redeșteptarea națională și cu frământările pregătitoare a unirii Basarabiei cu țara mama. În acest context, în familia preotului Popovici s-au născut două fete și un băiat, Blandina fiind al treilea copil al familiei. Aceasta a primit la Botez numele sfintei mucenițe Blandina, martirizată în anul 177 în timpul persecuțiilor lui Marcus Aurelius (161-180), în zona Lyonului[2]. Numele său provine de la latinescul blandus, -a, -um, însemnând „blând, mângâietor, plăcut, fermecător, îmbietor”. Ulterior avea să se constate că numele i-a definit caracterul și viața, făcând-o să fie o smerită slujitoare a semenilor săi și a lui Dumnezeu[3].

Din relatarea sa: Suferințele mamei Blondina (1906 - 1971), o martiră a Siberiei, constatăm că a fost crescută cu multă atenție de părinții săi, care i-au sădit în sufletul ei fraged de copil smerenia, dragostea față de tot ce este frumos, dar mai ales dragostea de Dumnezeu. S-a dovedit a fi un copil inteligent, care a deprins cu rapiditate rânduiala slujbelor, ajutând pe tatăl său la strană de la vârsta de 6 ani. Bucuriile credinței și rugăciunile din copilărie aveau să-i fie de mare folos, ulterior, în închisorile din Siberia, pentru că doar cu rugăciunea și speranța la Dumnezeu a supraviețuit.

După finalizarea școlii generale, a devenit învățătoare, fiind foarte apreciată pentru calitățile sale profesionale și educația de care dădea dovadă. La vremea potrivită, pe când avea 20 de ani, viața i-a rânduit bucuriile ei, a întemeiat o familie, căsătorindu-se cu Gheorghe Gobjilă[4], inginer agronom, fiu de preot, în data de 27 martie 1926. Dumnezeu i-a binecuvântat în anul 1927 cu un fiu, Veceslav - Slavcic, gândul la care i-a susținut moralul în perioada aflării în Siberia și a motivat-o să supraviețuiască. Viața le-a fost frumoasă și liniștită în perioada interbelică, reușind să-și facă o gospodărie și să fie fericiți, să aibă idealuri și o familie frumoasă.

În anul 1940, Basarabia a fost ocupată de sovietici, mulți basarabeni au reușit să se refugieze în România, unora nu li s-a permis să plece, printre aceștia sunt și familia Gabjilă, care a fost deportată în Siberia, pentru că erau români Basarabeni și au încercat să-și ceară drepturile. Astfel, în vara anului 1941, cu puțin timp înainte ca Basarabia să fie eliberată de armata Română, ei au fost deportați ca dușmani ai poporului. Acest lucru s-a făcut la inițiativa împuternicitului partidului și a guvernului sovietic în Moldova, Sergo Goglidze, care solicita să fie deportați cei care făceau parte din categoria elementelor antisovietice și moșierii, comercianții, polițiștii și jandarmii, primarii, refugiații din URSS și alte elemente, în general oamenii culți și gospodari[5], în total au fost deportați peste 22000 de persoane, după unele surse, chir 30000.

Viața mamei Blandina poate fi împărțită în patru perioade: cea a copilăriei: 1906-1926; cea a căsniciei liniștite, între 1926-1941, ani petrecuți în tihnă și fericire, în familie, alături de soț și băiatul lor; perioada încercărilor și a deportării în Siberia 1941-1956; perioada eliberării și a revenirii în țară și în familie, între 1956 și 1971. Ultima parte a vieții ei este marcată de bucuriile credinței trăite la Iași, la Catedrala mitropolitană, lângă Sfânta Cuvioasă Parascheva, sub ocrotirea Maicii Domnului.

Pentru perioada copilăriei și a vieții de familie, până la ocuparea Basarabiei de către sovietici, nu avem prea multe date, doar din cele mărturisite în memoriile sale.

Despre perioada ocupației și a deportării avem detalii în memoriile sale, care descriu contextul ocupației, arestarea soțului și a ei, detenția în închisorile comuniste și greutățile prin care a trecut, fiind salvată de Dumnezeu, pentru a putea să-și vadă fiul și a reveni în țară.

În urma ocupației sovietice, pentru insistența de a obține permisiunea privind refugierea în România, în data de 5 mai 1941, în urma percheziției la domiciliul din Căușeni, a fost arestat soțul ei, iar în data de 21 iunie a fost arestată și ea[6], fiind considerați dușmani ai poporului. Din cele afirmate de ea, a fost arestată pentru cuvintele: "Vrem sa plecam în România, căci acolo este Patria noastră. România ne-a crescut, ne-a învățat, ei trebuie să-i slujim”. Din dosarul existent la Arhiva Națională, ea a fost arestată pentru solicitarea eliberării soțului, fiind acuzată că discreditează puterea sovietică și dorește să plece ilegal în România, conform articolului 54, alin. 10-11 din Codul penal al URSS, așa după cum constatăm în hotărârea de arest[7]. Ea a fost acuzată împreună cu soțul ei pentru că făceau parte din grupul contrarevoluționar și antisovietic care activa în Căușeni după ocuparea Basarabia și instaurarea puterii sovietice în anul 1940, ca urmare a pactului Ribentrop-Molotov.

După arestare, au fost încarcerați o perioadă scurtă la Bender, ulterior fiind repartizată la închisoarea nr. 1 din Kazan, închisoare amenajată în biserica Maicii Domnului, transformată de comuniști în temnița. Aici, după o perioadă de așteptare, a fost anchetată la data 23 iulie, când i s-a făcut fișa de încarcerare[8] și la data de 24 septembrie 1941, când i-au fost preluate amprentele, fiind declarată aptă de muncă, conform încheierii anchetei[9].

În Kazani, mama Blandina, urmând învățăturii Mântuitorului Hristos, împreună cu verișoara ei s-a oferit să ducă afară „parașa[10]” și să fie astfel slujitoare fraților aflați în suferință (Matei 10, 43-45). Această activitate le facilita ieșirea din celulă și interacțiunea cu natura, așa a aflat că soțul ei este la aceeași închisoare.

La închisoarea din Kazan, într-o noapte a visat că la gemulețul mic al celulei a apărut Mântuitorul cu coroana cu spini pe cap, răstignit pe Sfânta Cruce. Şi din cap, în jurul coroanei, șiroia sângele, iar Iisus mișca capul la dreapta şi la stânga, a durere, şi atunci curgea sângele mai mult. Ea a vrut să meargă să-I șteargă rănile, să-I oprească sângerarea, iar Iisus i-a zis: „Vezi cât sufăr şi Eu pe nedrept, nevinovat!?”. După acest vis, mărturisește mama Blandina, Iisus i-a dat liniște, putere, pace, şi o mângâiere de nedescris, încredinţându-o că nu este singură.

La puțin timp, a reușit să vorbească cu soțul ei printr-o spărtură în perete, acesta era supus unor anchete extrem de brutale, primind lovituri dure de bocanc în stomac și alte lovituri de o violență crudă. Din ultimele cuvinte pe care i le-a adresat soției reiese modul în care au trăit până atunci – cu frică de Dumnezeu și grijă pentru o viețuire morală, el i-a spus: „Te rog foarte mult, dacă Dumnezeu îţi ajută să te eliberezi, transmite-i copilului nostru dragostea mea, să-i spui că eu, murind nevinovat în chinuri grele, îl rog să fie om de omenie şi cinstit întotdeauna”.

A urmat și cercetarea mamei Blandina, procedură care, de obicei, se făcea cu rele tratamente și tortură de către anchetatorii care vroiau să obțină mărturiile necesare argumentării poziției lor în dosar, fapt pentru care ea a mers având în minte cuvintele Domnului: „Şi vă vor duce înaintea dregătorilor să vă judece, nu vă temeți ce veți grăi, căci Duhul Sfânt va vorbi pentru voi...” (Luca 12, 11-12). Ea și-a făcut semnul sfintei cruci și a zis în sine: „Doamne, în mâinile Tale îmi dau viaţa mea” (Luca 23, 46; Fapte 7, 59; Psalmi 30, 5). De data aceasta, anchetatorul văzând sinceritatea ei a încheiat procesul verbal fără să o tortureze cum se obișnuia frecvent, fapt ce a făcut-o să aibă mai multă încredere în purtarea de grijă a lui Dumnezeu. La finalizarea anchetei, mărturisindu-și nevinovăția, a fost condamnată pe nedrept, împreună cu tot grupul, la 8 ani de închisoare, acuzația principală fiind participarea la activități contrarevoluționare și antisovietice în Căușeni, județul Bender[11].

De la închisoarea din Kazan a fost mutată la Sfiaj, unde un corp al mănăstirii era transformat în temniță. Aici s-a îmbolnăvit, din pricina foamei, de pelagră[12] – tot corpul îi era acoperit cu răni mici. Aflându-se în această stare nu și-a pierdut credința, ci se întărea, cu gândul că toate sunt în mâna lui Dumnezeu, El face ca oamenii să trăiască, dându-le putere să reziste în viață. La puțin timp, din cauza lipsurilor și a condițiilor grele, a slăbit de la 96 de kg la 45, viața fiindu-i pusă în pericol din cauza bolii și a neputințelor. În aceste condiții, Dumnezeu i-a purtat de grijă prin mâna unei doctorițe care, văzând starea ei, a salvat-o de la moarte, îngrijind-o și făcându-i tratamentul, iar ulterior a luat-o să lucreze în spital și să se îngrijească de cei bolnavi. În această perioadă, sub ocrotirea doctoriței, ca spălătoreasă la spital, a reușit să se refacă, spune ea, „atât trupește, cât și sufletește”, întărindu-se în credință, lăsând la o parte deznădejdea și sporind în credința că Dumnezeu o va ajuta să treacă peste anii de temniță. În spital, l-a întâlnit pe episcopul catolic Ioan Hondru de Ismail, pe care l-a îngrijit cu multă dragoste, oferindu-i mângâiere în ultimele sale zile de viață. Acesta, simțindu-și sfârșitul, a încurajat-o pentru a depăși încercările și a duce greutățile cu răbdare și mulțumire.

Ulterior, după o perioadă mai lungă la spital, a fost numită administrator al bucătăriei, reușind să mențină ordinea și să-i ajute pe toți. Condițiile erau foarte rele, trebuia să dea hrană la 10000 de deținuți, porțiile fiind împărțite pe diferite criterii. După doi ani, a fost mutată în închisoarea din localitatea Orlovo Rozovo. Aici a fost pusă să lucreze la câmp, dar întrucât nu reușea să țină ritmul cu ceilalți deținuți, șeful lagărului, „un om cu fața blândă și frumoasă, și cu inima bună”, a pus-o bucătăreasă de noapte. Aflată într-o situație dificilă, spune ea, „lucram şi, din când în când, mergeam la cabina bucătarilor, cădeam în genunchi şi ceream ajutorul Maicii Domnului.”

La închisoarea „Orlovo Rozovo” din regiunea Kemerovo au fost aduse 200 de călugărițe de la Mănăstirea Sfântului Ioan de Kronstadt, condamnate pentru propaganda religioasă. De la ele, mama Blandina a luat mult sprijin moral și duhovnicesc, după cum scria: „În timpul meselor căutam să fiu împreună cu maicile, căci ele petreceau odihna de după masă în rugăciuni şi cântări duhovnicești. Cu ele, rosteam acatistul Maicii Domnului, al Mântuitorului şi al Sfântului Ierarh Nicolae, şi de la ele le-am învățat pe de rost, că ele le știau pe dinafară. De multe ori, participau seara la slujbe lungi împreună cu preoții, la care veneau deținuții din alte lagăre, şi erau rugăciuni mai sincere decât în biserici, căci toţi ascultătorii plângeau în hohote. Se găseau unii din sectoriști care reclamau șefului aceste întruniri religioase, iar el le spunea: «Lăsaţi-i în pace, căci atâta au şi ei!».” Puținul timp liber pe care-l avea, îl petrecea cu maicile în cântări, rugăciuni și meditații.

Pentru că a îndeplinit sarcinile primite cu multă atenție și conștiinciozitate, a fost transferată într-o altă slujbă, aparent mai ușoară, la fabrică de unt. Dar în lagăr nu poate fi nimic ușor... avea de procesat singură aproximativ 3500 de litri de lapte pe zi, cu un program care începea la 3 dimineața și se termina la 12 noaptea. Acest lucru a epuizat-o, încât s-a îmbolnăvit din nou. Deși era nedreptățită, n-a judecat și nu a divulgat faptele celui care conducea fabrica, ci s-a rugat lui Dumnezeu să le rânduiască pe toate, iar în puțin timp lucrurile s-au vădit.

După multă vreme, a primit înștiințarea că soțul ei a murit de foame în 27 mai 1943. Această veste a făcut-o să își dorească și mai mult moartea, fericindu-l pe soț că a scăpat de chinuri și că s-a săvârșit ca un mucenic. Odată cu aceasta, a hotărât să nu se mai căsătorească niciodată, ceea ce a și împlinit, purtându-și văduvia cu demnitate și credință.

Ulterior, pentru smerenia și caracterul său integru, a fost pusă șef la depozitul de alimente. Deși erau mari lipsuri acolo și dificil de administrat, la îndemnul maicilor închise acolo, a primit această ascultare, rugându-se: „Maica Domnului, fii cu mine!”, ajutor pe care l-a și primit, fiind foarte corectă în gestiunea sa, fapt ce i-a permis să ajute pe cei defavorizați. Atunci când i s-a făcut un control la depozitul de alimente pentru 10000 de deținuți, s-a constat că avea câteva sute de grame în plus, fapt pentru care urma să fie condamnată, iar Dumnezeu, prin șeful lagărului, a salvat-o în mod minunat, arătându-se din nou disciplina și bunătatea ei, dreptatea și milostenia cu cei din jur, dar și ocrotirea lui Dumnezeu.

În curtea depozitului se afla o creșă în care creșteau mai mulți copii nebotezați, iar maicile și deținutele credincioase se sfătuiau cum să-i încreștineze. Astfel, într-o zi, când cea care îi supraveghea nu era acolo, la îndemnul unei maici, au botezat 35 de copii cu vârsta de până la un an, rostind crezul, scufundând copilul în apă de trei ori și rostind formula de botez. Pentru acest gest avea să fie certată, dar a primit cu bucurie toate.

După 8 ani de detenție, de muncă epuizantă și răutăți, la 21 iunie 1949, a fost eliberată, dar fără permisiunea de a se întoarce la casa ei. Toți cei eliberați, au fost relocați de guvern în altă parte a Siberiei, din regiunea Novosibirsk, pentru a lucra în colectiv, întrucât erau considerați în continuare dușmanii poporului. Aceștia au fost puși să semneze un angajament prin care își asuma de „bunăvoie” să rămână în Siberia până la moarte. Văzându-se condamnată a doua oară, fără să fie judecată pentru vreo faptă, și-a pierdut speranța revederii familiei, dar s-a încredințat pe sine lui Dumnezeu cerându-i să-i dea putere să reziste greutăților. La puțin timp a ajuns în satul Camașova, unde a fost rânduită paznic la viței. Aici viața era foarte grea, dar Dumnezeu prin unul dintre locuitorii satului i-a dat speranță și a încurajat-o, arătându-i că și ei duc răutățile comunismului, că oamenii aici erau buni înainte, dar acum lucrurile s-au stricat. Pentru că nu mai avea statutul de deținut, Duminica și în sărbătorile mari, mergea la biserică împreună cu o familie de ruși cu care se împrietenise, undeva la aproximativ 40 de km distanță.

În pofida greutăților, primește vestea că mama ei dorește să vină în Siberia și să locuiască cu ea, fapt ce a încurajat-o, dar a și îngrijorat-o, întrucât condițiile erau deosebit de grele acolo pentru o persoană în vârstă, iarna era lungă și temperaturile coborau la – 40 de grade.

La puțin timp, s-a bucurat mult la sosirea mamei sale, au cumpărat o casă cu banii aduși de mama ei și au reușit să se gospodărească, cumpărând o vacă și păsări. În micuța lor casă, au primit un preot care era și el acolo cu domiciliu forțat, și care le-a ajutat în treburile gospodărești. După aproximativ cinci ani, mama Blandinei, preoteasa Serafima, a trecut la Domnul la 22 februarie 1955. La scurt timp, a murit și mătușa din Petigorsk, care o mai ajuta. Despărțirea de mama ei a destabilizat-o, dar s-a încredințat cu totul voii lui Dumnezeu.

În contextul acestor pierderi, a primit și o scrisoare cu o fotografie în care apărea fiul ei și care o ruga să confirme că este în viață pentru a face procedurile de repatriere în România, această scrisoare i-a redat dorința de a trăi și a renăscut în ea speranța că se va întoarce în țară. Acum s-a împlinit cuvântul mamei ei, că Maica Domnului o va ocroti și se va întoarce în România. Pe 11 iunie 1956 primește notificarea din 6 iunie 1956 a Procurorului general al URSS prin care este pusă în libertate[13]. Urmare acestei înștiințări, prinde curaj și speranță, putere să se mobilizeze și să se pregătească pentru a ajunge în sânul familiei, pornind la drum pe 21 iunie 1956, după ce a făcut toate formele de încetare a activităților. Cu ocazia eliberării, Dumnezeu lucrează în mod minunat prin milițianul care a pus-o în libertate și a învățat-o cum să procedeze când va ajunge la Chișinău, pentru a putea obține actele confirmative. I-a spus de existența unui indiciu pe actele sale, care îi va îngreuia situația la momentul înscrierii la poliția din localitatea sa.

În drum spre țară, s-a oprit la Novosibirsk, aici s-a închinat în catedrala orașului, a participat la slujba din sâmbăta Rusaliilor și și-a umplut sufletul de bucurie și de nădejdea că Dumnezeu este cu ea, rugându-se cu lacrimi de recunoștință. Aici, fiind găzduită la o familie nevoiașă, a procurat cele necesare din bănuții săi, ajutând familia pentru a se bucura la sărbătoarea Pogorârii Sfântului Duh. A mai rămas acolo încă două zile, a participat la sfintele slujbe și s-a rugat să ajungă cu bine în patria sa.

După o călătorie lungă și obositoare, a ajuns la Chișinău, a mers la biserică spre a-i mulțumi lui Dumnezeu pentru această binecuvântare, rămânând acolo jumătate de zi, ulterior a mers la autorități pentru a obține viza de ședere și pașaportul pentru România. Tot atunci a făcut demersurile pentru reabilitarea sa la procurorul RSSM, invocând argumentele legale și nevinovăția sa și cerând să i se dea viza de reședință. Procedând cum a fost învățată, pentru că nu i-a fost permisă șederea în Moldova, a mers în satul Chișla, regiunea Cernăuți, pentru a ședea până la repatrierea sa în România. Aici a încercat să obțină viza de la organele de miliție locale, dar a fost îndrumată să meargă la raion. În drum spre raion, se petrece o întâmplare minunată care o va ajuta, Blandina, din mărinimie duce bagajele unei doamne, povestindu-i situația și că trebuie sa ajungă la șeful de post din raion, pentru a obține viza. Femeia pe care a ajutat-o să care bagajele, era soția șefului de post. Iar acesta, pentru că l-a salvat de la o ceartă cu soția, mulțumindu-i, i-a dat viza de ședere. Aici, la Chișla, în duminici și sărbători, mergea la biserica și ajuta la strană, apoi preotul o invita la masă, drept recompensă.

Ulterior, după mai multe luni de așteptare, a fost analizată cauza solicitantei și s-a constat nevinovăția „grupului contrarevoluționar și antisovietic din Căușeni”, acest grup neexistând în realitate. Astfel, în baza mărturiilor unor localnici și a altor date constatate în teritoriu, colectivul de judecată din 12 ianuarie 1957 a constat că au fost condamnați, în lipsa probelor, în mod abuziv, fără să fie respectată procedura legală[14].

Pe 15 ianuarie 1957 primește pașaportul românesc și pornește spre Iași, unde o aștepta fiul ei, Veceslav, care locuia în București. Nu după multă vreme s-au mutat la Iași, deoarece fiul ei a trebuit să lucreze aici, locuind împreună. Mama Blandina mergea zilnic la Catedrală la Sfânta Cuvioasă Parascheva, rugându-se și ajutând la pangar și la făcut curat în biserică. Ea avea ca ocrotitoare și ajutătoare pe Maica Domnului și Sfânta Parascheva.

După ce a stat împreună cu fiul și nora sa, timp de un an, aceștia au pus-o să aleagă între ei și biserică, oferindu-i un răgaz de trei zile: „Ori Dumnezeul tău, ori noi!” La această propunere, mama Blandina le-a răspuns: „Voi mie să nu-mi daţi 3 zile ca să-L aleg pe Dumnezeu. Eu pe Dumnezeu Îl am întotdeauna. Eu de orice mă lepăd, dar de Dumnezeu nu mă lepăd! Nu trebuie să mă gândesc trei zile, vă spun acum: dacă nu se poate să fiu şi cu Dumnezeu şi cu voi, atunci Îl aleg pe Dumnezeu.” Fiul ei i-a spus că trebuie să se despartă, zicându-i „Du-te unde vrei!”, deoarece din cauza ei își vor pierde pâinea, ambii fiind ingineri.

Atitudinea ei, alegerea lui Dumnezeu fără răgaz, ne arată credința ei puternică și iubirea sinceră a lui Dumnezeu, amintindu-ne de cuvintele Domnului: Cine iubește pe tată sau pe mamă ... mai multe decât pe mine, nu este vrednic de Mine[15].

Cu această mare povară a mers la Sfânta Mitropolie și cu lacrimi amare s-a rugat la Maica Domnului și la Sfânta Parascheva să nu o lase, și să o ajute. După puțină vreme, a primit o scrisoare de la un unchi al ei din Arad, care o ruga insistent să meargă la ei. A mers la Mitropolie și a mulțumit Domnului, Maicii Sale și Sfintei Parascheva pentru această minune și luând binecuvântare a plecat la drum. La Arad trebuia să facă mai multe munci grele, să-și ajute rudele. În acest context, a avut un vis în care Sfânta Parascheva i-a zis: „Nu te îngrijora, eu voi fi cu tine!”, și așa a fost, căci a primit ajutor nesperat în activitățile pe care le făcea. Aici a mai trăit o minune săvârșită de Sfântul Dimitrie din Basarabi, după cum a relatat ea: „Într-o zi a început să mă doară mâna stângă, dar aşa de tare că nu puteam lucra nimic. N-am spus unchilor mei nimic, dar mereu mă rugam Maicii Domnului să-mi vindece mâna ca să pot lucra, să-i pot ajuta pe bătrâni şi să nu mănânc pâinea degeaba. Într-o noapte simt că cineva îmi mângâie mâna mea bolnavă. M-am speriat şi am întrebat cine este; am primit răspuns: «Eu sunt Sfântul Dumitru din Bucureşti». Nici astăzi nu mă mai doare mâna aceea. Într-adevăr, eu îl cinstesc foarte mult pe Sfântul Dimitrie Basarabov”. După patru luni de șederea la Arad s-a întors la Iași, unde nu avea „nici casă, nici masă”.

Într-o dimineață, venind la ora 6 la Mitropolie, diaconul Laurențiu, care era și paracliser, a rugat-o să îl ajute la treabă. A primit aceasta cu mare plăcere, considerând o cinste să facă curățenie, să șteargă sfintele icoane și să ajute la biserică. Pe toate le făcea din dragoste, fără să fie plătită, fapt pentru care era apreciată de părinții și maicile de la catedrală, care au primit-o cu bucurie. Ea era fericită și foarte mulțumită că putea să fie în fiecare zi în casa Domnului și se mângâia cu slujbele frumoase, având bucuria că este de folos pentru biserică, considerând aceasta drept o minune a Sfintei Parascheva.

Duminica și la sărbători mergea la biserica Frumoasa, unde plângea cu durere greutățile și lipsurile sale. Aici, la Frumoasa, a făcut cunoștință cu o tânără care venea regulat la biserică și care a observat că mama Blandina plângea cu multă durere. Este vorba despre doamna Elena, mama părintelui Mircea Stoleriu. După ce a aflat durerea ei, a invitat-o să vină la ei acasă și să locuiască cu ei, în două camere în condiții modeste. Peste câteva luni, au primit un apartament la bloc, unde condițiile erau mai bune.

Dumnezeu i-a purtat de grijă, iar pe fiul ei, care a dat-o afară, la pedepsit. La o lună după ce au dat-o afară din casă, el a fost nevoit să își dea demisia din instituția în care lucra. Atunci el a căutat-o să-și ceară iertare pentru gestul pe care îl făcuse, spunându-i: „Am văzut că Dumnezeu pe tine te apără şi pe mine mă pedepsește”. Mama Blandina i-a promis că se va ruga ca Dumnezeu să îl ierte pentru nedreptatea pe care i-o făcuse și să îl ajute să își găsească de lucru. La 10 zile după acest moment, fiul Veceslav a venit la mama sa și i-a mulțumit, căci a fost încadrat în același post din care își dăduse demisia forțat.

Ea s-a rugat și pentru nora sa care nu o suporta, ca să nu se despartă de fiul ei, căci ea lucra la Galați, iar el făcea naveta la Iași. Nu după multă vreme, ea s-a mutat cu serviciul la Iași. Din relatările părintelui Mircea Stoleriu, aceasta stătea tot în casa lor atunci când venea la Iași, în camera mamei Blandina care mergea să doarmă în bucătărie, manifestând dragoste față de cei care îi făcuse rău. Deși fiul și nora au reușit să se așeze financiar, mama Blandina a rămas în casa familiei părintelui Stoleriu. Era mâhnită că nora sa nu voia să nască nici un copil, de aceea se ruga Sfintei Parascheva să le ajute să nască un copil. La rugăciunile Mamei Blandina, aceasta a născut o fiică, pe nume Irina, pe care, după multe încercări, a botezat-o, cu toate că nora ei atee inițial s-a opus.

Din relatările mamei Blandina, fiul ei a reușit să se vindece de o boală grea cu ajutorul Sfintei Parascheva, ca urmare a multelor ei rugăciuni. Medicii care l-au tratat i-au spus: „Domnule inginer, ai pe cineva care se roagă lui Dumnezeu pentru matale!”. El a răspuns: „Da, o am pe mama”. Ei au spus: „Nici nu ne mirăm, numai rugăciunile unei mame pot face astfel de minuni”.

În anul 1969, mama Blandina s-a îmbolnăvit de cancer, iar medicii i-au făcut mai multe operații. Sfânta Parascheva a vindecat-o și a reușit să își reia rânduiala la catedrală. Ea și-ar fi dorit să moară de cancer, căci, spunea ea, „moartea de cancer e moarte martirică pentru cine poate să îndure durerile”. Apoi a spus: „Nu ştiu de ce, de data aceasta, nu m-a ascultat Dumnezeu, că I-am cerut să mor de cancer!”

Nu după multă vreme, în 23 mai s-a spovedit și s-a împărtășit, iar în 24 mai 1971, mama Blandina a trecut la Domnul, fiind înmormântată în cimitirul Eternitatea din Iași, în mormântul familiei Stoleriu, cunoscându-și sfârșitul și spunând: Dați-mi lumânarea că văd îngerii că vin să mă ia. Avea dorința să moară între Paște și Înălțare, ca să i se cânte „Hristos a înviat!”. Și Dumnezeu a rânduit ca să fie așa, căci în data de 26 mai 1971 era Înălțarea Domnului. Acest lucru ne arată de cât har se bucura la Dumnezeu, împlinindu-i dorința de a trece din această viață în ajunul Înălțării Domnului.

 

1. Ortodoxia credinței mamei Blandina Gobjilă

Din scurta prezentare a vieții mamei Blandina, bazată pe cartea „Suferințele mamei Blandina – o martiră a Siberiei”[16], se constată tăria credinței acestei femei care a pătimit atât de multe în perioada detenției și după eliberare. În fiecare moment al vieții ei vedem purtarea de grijă a lui Dumnezeu, care în suișurile și coborâșurile vieții ne descoperă lucrarea Sa specifică creșterii duhovnicești, greutățile și necazurile probând iubirea lui Dumnezeu și credința ei statornică.

Analizând viața ei, vedem cum sămânța evangheliei, sădită din fragedă pruncie de părinți, a crescut și a rodit atât de frumos în sufletul și în viața mamei Blandina, aceasta fiind o mărturisitoare a credinței în vremuri de încercare. Ea s-a îmbogățit în Dumnezeu, bogăția și sărăcia, liniștea și tulburarea, ușorul și greul, nădejdea și deznădejdea, dragostea și suferința, iertarea și rugăciunea, au împletit o cunună strălucitoare cu care s-a împodobit mama Blandina în urcușul duhovnicesc spre înviere. Toată această pildă a vieții sale constituie un izvor de inspirație pentru contemporanii săi și pentru noi.

Din mărturiile ei, dar și din cele ale contemporanilor, vedem că Dumnezeu era cu ea, la fel ca și cu Iosif în Egipt, trimițând diferite persoane ca să o salveze în situațiile critice: când s-a îmbolnăvit în lagăr, când a fost pusă șefă la depozit, când a fost pusă să normeze munca deținuților, când a ajuns să fie numită paznic la animale sau angajată la fermă... la eliberarea sa, Dumnezeu, văzând credința ei și nedreptățile suferite, a ajutat-o prin milițianul care i-a spus cum să procedeze pentru a obține viza sau prin soția șefului de post. Sunt multe momente în care putem desprinde purtarea de grijă a lui Dumnezeu.

În prezent, după mai bine de 50 de ani de la trecerea sa la Domnul, nu sunt multe persoane în viață care să poată da mărturie despre faptele de credință ale mamei Blandina, dar se cunosc mărturiile detaliate ce aparțin părintelui Mircea Stoleriu[17], alături de familia căruia ea a trăit mai mulți ani, după ce aceasta a revenit din Siberia, dar și mărturiile altora care au interacționat sau au cunoscut-o în ultimii ani ai vieții.

Mama Blandina avea o prezență plăcută, discretă, cu multă bunăcuviință, nu deranja pe nimeni, se ruga pentru toți și era nelipsită de la slujbe. Nu-i plăcea să piardă timpul sau să judece, ea prefera să se roage și să ajute, să facă ceva pentru semeni. În puținul timp pe care îl avea, ea traducea acatiste din limba rusă[18], pe care le oferea gratuit preoților din Iași, se străduia să dea fiecăruia Acatistul sfântului ocrotitor al bisericii.

În memoriile ei, amintește de atitudinea avută când a apărut Acatistul Sfintei Parascheva prescurtat. Ea a cerut audiență la Mitropolitul Iustin al Moldovei și l-a întrebat dacă știe de ediția respectivă? În cadrul discuțiilor, aflând motivul reducerii textului, l-a încurajat să publice textul integral, spunându-i că oamenii decid cum și cât să se roage, dar să aibă textul integral. Ulterior, Mitropolitul a retras tirajul amintit, publicând Acatistul în forma completă. Din atitudinea ei vedem corectitudinea și verticalitatea față de lucrurile făcute greșit.

Mama Blandina nu a cârtit niciodată și nu s-a împotrivit lui Dumnezeu, ci și-a asumat aceste suferințe și le-a dus până la capăt, având nădejdea că din toate acestea o va izbăvi Domnul (Psalmi 33).

Ea a răspuns solicitării maicii îngrijitoare de la creșa de copii și a botezat copiii riscând ani grei de închisoare, dar a preferat să dea bună mărturie, arătând curaj și credință statornică.

Deși a trecut prin foarte multe și grele încercări, răspunsul categoric pe care i l-a oferit fiului ei atunci când acesta a pus-o să aleagă între el și Dumnezeu, este dovada cea mai grăitoare a credinței ei, răspuns pe care mulți cuvioși și martiri l-au dat de-a lungul istoriei. Cu siguranță ea a avut în minte cuvintele Domnului: „Adevărat zic vouă că voi cei ce Mi-aţi urmat Mie, la înnoirea lumii, când Fiul Omului va şedea pe tronul slavei Sale, veţi şedea şi voi pe douăsprezece tronuri, judecând cele douăsprezece seminţii ale lui Israel. Şi oricine a lăsat case sau fraţi, sau surori, sau tată, sau mamă, sau femeie, sau copii, sau ţarine, pentru numele Meu, înmulţit va lua înapoi şi va moșteni viața veșnică” (Matei 19, 28-29). Aceste cuvinte i-au dat curaj și putere, știind că va primi răsplata rânduită de Domnul celor care îl iubesc pe El.

Putem spune despre mama Blandina, fără să greșim, că a păstrat mereu în sufletul ei cuvintele Sfintelor Scripturi și le-a împlinit pe cât a putut, fără să se rușineze vreo clipă de credința ei, de statutul ei și de faptele ei. Ortodoxia credinței mamei Blandina este validată de ortopraxie – adică de fapte și atitudini spre slava lui Dumnezeu și ajutorarea semenilor.

Mama Blandina este un simbol al suferinței românilor deportați în Siberia și al rezistenței prin credință a tuturor mărturisitorilor. Deși n-a murit ca martir (ucis pentru credință), viața ei a fost un adevărat martiraj, ea rămânând statornică și fidelă lui Dumnezeu. Deportată în Siberia timp de 15 ani, a îndurat frigul, foametea, umilințele și munca forțată, dar nu și-a pierdut credința, ci, dimpotrivă, s-a întărit în rugăciune, a mărturisit pe Dumnezeu, iubind chiar și pe torționari. Ulterior, nu i-a urât pe cei care au nedreptățit-o, ci s-a rugat pentru ei.

 

2. Sfințenia vieții Mamei Blandina

În memoriile ei, mama Blandina, din modestie, nu a făcut foarte multe referiri la programul ei de rugăciune și la faptele de milostenie pe care le-a săvârșit în toată viața ei. Totuși, ea amintește de rânduiala de rugăciune, de acatistele și slujbele pe care le știa pe de rost, de curajul de a Boteza copiii din creșă, de prietenia cu maicile în lagăr, ea ducând o viață asemenea monahilor și mărturisitorilor. După revenirea în țară, în fiecare zi, la ora 6 era la Catedrala mitropolitană, toată ziua lucrând și rugându-se aici Maicii Domnului și Sfintei Parascheva. După cum relatează părintele Stoleriu, seara, când ajungea acasă, continua rugăciunea cu familia sa, făceau împreună rugăciuni, lecturau din pateric, cântau cântări bisericești, citeau din Sfânta Scriptură, viețile sfinților, apoi ea își continua pravila, citind acatiste și alte rugăciuni.

Dragostea ei pentru casa Domnului era bine-cunoscută și apreciată atât de clerici, cât și de alte femei, care i s-au alăturat și au format un grup care ajuta pe la toate hramurile din Iași, la Catedrală, la unele mănăstiri etc. Ele erau prezente oricând era nevoie de ajutor. Preasfințitul Irineu Mihălcescu numea acest grup de femei „ceata mamei Blandina”. Din viața ei vedem credința lucrătoare, ea era gata mereu să ajute, să facă fapte bune, să se îngrijească de cei aflați în necaz, arătând solidaritate și dragoste creștină.

Mulți oameni necăjiți, care știau faptele și puterea rugăciunii ei, îi cereau să se roage pentru ei, pentru familiile lor, din smerenie, îi asculta și le spunea cum să scrie acatistele și cum să se roage ca Sfânta Parascheva să-i ajute. Pentru smerenia și felul ei de a trăi credința, era foarte iubită și apreciată de comunitate.

Ea nu se rușina să slujească lui Dumnezeu și aproapelui, fapt pe care îl putem vedea din discuția cu o cunoștință care i-a spus: „Tu, Blandina, ar trebui să ţii puţin la prestanţa ta..., chiar ai ajuns să speli pe jos în biserică...?”, aceasta, cu multă durere pentru doamna care îi adresase această întrebare, i-a răspuns: „Nu mă ruşinez niciodată să spăl picioarele Mântuitorului!”.

O altă cunoștință a întrebat-o de ce se duce așa de dimineață la biserică? Ea i-a răspuns: „Cum să nu mă duc, când Dumnezeu îmi dă aşa mare binecuvântare? Dacă ai şti ce miresme îmi dă Dumnezeu atunci când se deschide uşa bisericii! Un miros atât de dulce şi de neasemuit cu nimic din lume...”.

O mărturie importantă despre sfințenia vieții ei o avem de la familia Rambă, doamna preoteasă Elena și părintele Gheorghe Rambă din Bogata de Sus, din Ardeal, cărora Mama Blandina le-a vorbit despre necazurile și viața ei, fapte pe care părintele Gheorghe le-a amintit în cuvântul său la înmormântare, emoționând pe toți, după ce au aflat câte a pătimit.

O maică de la pangarul Mitropoliei, care adesea o necăjea cu diferite lucruri, căreia mama Blandina i-a dat mai târziu să-i citească memoriile, a spus: „De asta nu comentai şi nu ziceai nimic, că erai muceniță!”

După moartea mamei Blandina, doamna preoteasă Elena a avut mai multe vise despre aceasta. Într-unul din ele, l-a visat pe duhovnicul ei, părintele Vasile Gladeon, trecut la Domnul, un părinte îmbunătățit, căruia i-a cerut un sfat duhovnicesc și pe care l-a întrebat dacă a întâlnit-o pe tanti Blandina. El i-a spus: „O... ea este mult mai în față...” Altă dată a visat-o pe mama Blandina care avea un șorț cu multe pâini pe care i le-a dat doamnei Elena ca să aibă, să le fie și lor casa plină. Într-un alt vis, i-a apărut o prietenă care murise în 2010, și care se făcea că se află la malul unei mări. La un moment dat, a văzut-o pe tanti Blandina venind și fără să-i fi spus ceva, o lua pe acea femeie pe deasupra apelor și plecă. Din aceste relatări, vedem că prietenia continuă și după moartea unei persoane.

 

3. Faptele minunate săvârșite de mama Blandina

În afară de cele menționate deja în viața mamei Blandina și în mărturiile celor care au întâlnit-o, constatăm evlavia credincioșilor față de ea și legătura specială cu Maica Domnului și Sfânta Parascheva. În mărturiile ei vedem că i S-a arătat Domnul Hristos și a încurajat-o, iar Sfânta Parascheva de multe ori i se arăta și îi spunea ce se va întâmpla, răspunzând rugăciunilor ei pentru diferite persoane. Ea a fost vindecată de Sfântul Dimitrie cel Nou din București, aflând degrab alinare suferințelor și ajutor de la Dumnezeu.

Mama Blandina și doamna preoteasă Elena Rambă au făcut mai multe pelerinaje împreună, ajungând și la Sihăstria. Acolo, mama Blandina, văzându-l pe părintele Ioanichie Bălan, care atunci era tânăr ca de liceu, i-a spus doamnei Elena: „uită-te la băiatul ăla, o să ajungă departe” – și așa a fost.

Înainte de moarte, mama Blandina i-a transmis doamnei Elena câteva cuvinte pentru fiul ei: „Să nu-L uite pe Dumnezeu niciodată, şi să-şi crească fiica – pe Irina – în frică şi credință de Dumnezeu”. La înmormântare, în hohote de plâns, fiul ei a făgăduit, ridicând ochii spre cer: „Am să am grijă şi am să-i ascult cuvintele!”

Din mărturiile ei, putem vedea cu ușurință cum Dumnezeu i-a purtat de grijă în Siberia prin bunătatea ei față de semeni, iubirea ei smerită și disponibilitatea de a ajuta, rugăciunea pentru toți, lipsa urii și a ranchiunei față de oamenii care o necăjeau. Din atitudinea ei față de cei care o nedreptățeau, vedem că ea i-a iubit și iertat pe toți. Ea s-a rugat pentru ei, s-a rugat pentru fiul ei să se îndrepte și să se vindece când era bolnav, iar Dumnezeu i-a ascultat rugăciunile.

Între minunile Sfintei Parascheva se amintește și de Mama Blandina, care devenise un misionar laic, o mărturisitoare și apărătoare a credinței și a valorilor spiritualității ortodoxe. Întreaga ei viața a fost una plină de fapte minunate. Ea a reușit să își păstreze credința nealterată, a practicat rugăciunea, a reușit să își salveze sufletul din deznădejde și să fie o mărturisitoare în închisoare și după aceia, chiar dacă trupul era de multe ori aproape istovit, ea a continuat să se roage și să înmulțească faptele credinței. A trăit toată viața în smerenie, alții vorbind despre faptele și credința ei lucrătoare, pentru a ne arăta cum Dumnezeu face cunoscută viața plăcuților săi la vreme potrivită, ei fiind modele pentru generațiile de azi.

 

4. Cinstirea de către popor

În pofida regimului și a situației ei modeste, la înmormântarea mamei Blandina au fost foarte mulți preoți, aproape toți cei care slujeau în Iași, fapt prin care se confirmă statura sa duhovnicească. Au venit să o petreacă o mulțime mare de oameni, încât nu doar că nu au încăput în biserica Nicoriță – acolo a avut loc slujba de înmormântare –, ci câteva sute de metri de jur împrejur strada era plină de oameni. Atunci, fiul ei Veceslav, văzând mulțimea de oameni a spus: „Atâta lume a preţuit-o şi a iubit-o şi eu n-am ştiut să o preţuiesc!... Îmi dau seama că n-am cunoscut-o pe mama – am avut o mamă sfântă.” De asemenea, cu ocazia înmormântării, au vorbit foarte mulți preoți despre ceea ce ea ascunsese până atunci: credința, dragostea, rugăciunea și faptele bune.

De atunci, la mormântul mamei Blandina din cimitirul Eternitatea din Iași s-au oficiat slujbe frecvent[19], iar prietenii și credincioșii aprindeau lumânări și puneau flori, cinstindu-i memoria și viața sfântă. Prezența acelei mulțimi mari de oameni la înmormântare arată cât de iubită și apreciată era ea în comunitate, trecerea ei din această viață a arătat statura ei duhovnicească și aprecierea comunității.

Putem spune cu dreptate că ea se bucura de cinstirea contemporanilor, dar și de cei de azi, fiind invocată în scrierile despre mărturisitorii din temnițele comuniste, dar și în alte scrieri. Clericii merg la mormânt și oficiază slujbe de pomenire, păstrând memoria vie și evlavia față de această mărturisitoare până azi.

 

În concluzie, citind viața și dosarul de judecată, analizând cele prezentate în memoriile ei, putem spune pe bună dreptate că Mama Blandina și-a trăit viața în smerenie, rugându-se pentru toți, inclusiv pentru torționari, a trăit în duhul Evangheliei, în modestie extremă, dedicându-se slujirii celor în suferință, participând zilnic la slujbe și ajutând la făcut curățenie, pentru toate mulțumind lui Dumnezeu și rugându-se.

Ne bucurăm de decizia Sfântului Sinod de începere a procesului de canonizare și de înscriere în Calendarul Bisericii Ortodoxe Române a acestei mărturisitoare, ea fiind model pentru noi și rugătoare la Tronul lui Dumnezeu.