Episcopia Basarabiei de Sud -trepte de zidire și înălțare duhovnicească

     

     Pentru clericii și credincioșii Mitropoliei Basarabiei, anul 2022 este cu o semnificație aparte, întrucât în acest an se împlinesc 30 de ani de la reactivarea Mitropoliei și 100 de ani de la înființarea eparhiilor ei sufragane[1], după Unirea din 27 martie 1918.

     Spun acest lucru pentru că mulți locuitori ai țării noastre nu cunosc istoria Bisericii din Basarabia și nici evoluția și importanța Mitropoliei Basarabiei în istoria țării și a neamului nostru, în trecut și în prezent.

     Așa cum vedem din studiile istorice, teologice și filologice[2], Biserica a avut un rol aparte la dezvoltarea spiritualității, a culturii și a identității noastre, ea a făcut să fim înscris ca neam pe harta Europei[3], strămoșii noștri fiind încreștinați chiar de apostolii Domnului, Andrei și Filip.

     Față de celelalte popoare din acest spațiu, noi am primit credința direct de la ucenicii Domnului. A fost o lucrare providențială din care vedem cum Dumnezeu lucrează în istorie, El a făcut ca noi românii să ne naștem creștini și să supraviețuim în acest bazin[4], în ciuda vitregiilor istorice și a popoarelor migratoare care au trecut peste noi.

     Față de alte popoare, care s-au încreștinat la ordinul Țarului, Împăratului sau a Regelui – a conducătorului politic, noi ne-am născut Ortodocși și Români, aceasta făcându-se fără implicarea autorităților politice cum s-a întâmplat în cazul slavilor, de acea și spiritualitatea noastră nu este excentrică, ci una solidă, plămădită în cei 2000 de ani de creștinism.

     E o taină a lui Dumnezeu cum am supraviețuit ca neam în acest spațiu, fiind un popor ortodox, dar cu origini latine, în pofida istoriei total neprietenoase și a popoarelor care au încercat în repetate rânduri să supună pe strămoșii noștri.

     În cele ce urmează voi face o scurtă prezentare a organizării bisericii în sudul Basarabiei, subliniind mai ales situația actuală din această zonă a țării.

 

 

Organizarea bisericească și apartenența canonică a credincioșilor din sudul Basarabiei până la mijlocul secolului al XIX-lea

 

     Episcopia Basarabiei de Sud de astăzi, eparhie sufragană a Mitropoliei Basarabiei succede fostelor eparhii care au funcționat în acest spațiu din cele mai vechi timpuri, respectiv: Episcopia Cetății Albe – în a doua jumătate a secolului al XIV-lea până la 1408, când Alexandru cel Bun a mutat sediul la Suceava, eparhia fiind păstorită de viitorul Mitropolit Iosif al Moldovei, rudă a familiei domnitorului. Despre această eparhie nu știm foarte multe lucruri, dar ea este amintită în actele vremii, fiind subordonată direct Mitropoliei de Halici și indirect Patriarhiei Ecumenice[5].

     Episcopul Iosif Mușat a fost hirotonit de Mitropolitul Antonie de Halici[6], mitropolie care aparținea de Patriarhia de Constantinopol și avea în perioada respectivă jurisdicție până la Dunărea de Jos[7]. La momentul mutării episcopului Iosif la Suceava, cetatea de scaun, cum era firesc, credincioșii din acest spațiu sunt păstoriți de Mitropolitul Moldovei, Mitropolia fiind sub ascultarea directă a Patriarhiei Ecumenice.

     Ulterior, pe la 1598, după înființarea Episcopiei Hușilor[8] credincioșii din zona de sud a Moldovei, din dreapta și stânga Prutului și până la Dunăre și Mare (spațiul canonic al fostei Episcopii a Cetății Albe) și dincolo de Nistru erau păstoriți de episcopul de Huși, fiind în jurisdicția acestei eparhii, cu unele întreruperi, în funcție de situația politică și puterea care avea în stăpânire acest spațiu[9].

     În 1642 s-a înființat Mitropolia Proilaviei[10], teritoriul din dreapta Prutului și Ucraina Hanului erau sub stăpânirea Imperiului Otoman, făcând imposibilă continuarea activității Episcopului de Huși, zona de sud est a Moldovei a intrat în jurisdicția acestei Mitropoliei care era subordonată direct Patriarhiei Ecumenice și a avut sediul la Brăila, Ismail, Căușeni, dar și în alte localități. Dacă analizăm activitatea desfășurată de cele două eparhii vedem că uneori se interfera, teritoriul canonic al mitropoliei Proilaviei a variat ca și existența eparhiei, în funcție de context și stăpânirea turcilor sau a rușilor din această zonă[11].

     Astfel, în anul 1771, turcii au fost alungați, iar Mitropolia Proilaviei a fost desființată prin înțelegerea dintre Mitropolitul Gavril Calimachi al Moldovei și Mitropolitul Grigorie al Ungrovlahiei, ținuturile Ismail, Reni, Chilia, Akkerman și Bender au revenit în jurisdicția Episcopiei Hușilor, parte componentă a Mitropoliei Moldovei, această stare rămânând până la 1774. Din păcate, după pacea de la Kuciuk Kainargi, din 10 iunie 1774, spațiul a fost ocupat de către turci, reînființându-se Mitropolia Proilaviei, care a activat cu întreruperi până la 1829, când, prin pacea de la Adrianopol, s-a pus capăt stăpânirii turcești în Principate și a fost desființată pentru totdeauna Mitropolia Proilaviei[12].

     După războiul ruso-turc dintre anii 1806 și 1812, prin Tratatul de Pace de la București, teritoriul din stânga Prutului și Ucraina Hanului a fost ocupat de către ruși, aici înființându-se de către Sinodul Bisericii Ruse o eparhie.

     Amintim că ocupanții Țărilor Române în timpul Războiului Ruso-Turc, socoteau definitivă starea pe care au generat-o, fapt pentru care în mod abuziv și contrar canoanelor și rânduielilor bisericești, au scos din scaunele mitropolitane pe Mitropolitul Moldovei, Veniamin Costachi și pe Mitropolitul Țării Românești, Dositei Filiti, înființând un exarhat pentru acestea care îl avea în frunte pe Mitropolitul Gavriil Bănulescu-Bodoni[13]. Acesta „începe uneltiri pentru a scoate din scaun pe cei doi mitropoliți”. Fapt care a făcut pe unii istorici să afirme că el „s-a făcut unealta rușilor pentru a lovi pe frații săi, numai pentru a plăcea rușilor”[14]. Din cele relatate mai sus, vedem că întreg spațiul românesc a fost ocupat de către ruși, care odată cu administrația civilă au impus și pe cea bisericească, uzurpând rânduiala canonică și încălcând teritoriul Patriarhiei Ecumenice, în jurisdicția căreia se afla Mitropolia Autonomă a Moldovei.

     În acest context boierii mai grei ai țării, din sânge românesc, protestează contra calomniilor, printr-un act public, ce face onoare neamului nostru. Ei enumără faptele mari îndeplinite de către Mitropolitul Veniamin și-i arată viața[15], menționând abuzurile și uneltirile pentru a putea să-și împlinească planul.

     După Pacea de la București, „în octombrie 1812, exarhul Gavriil se retrage în Moldova (din stânga Prutului), împreună cu toată suita sa și se așează în Basarabia, la Chișinău. Acesta, în ziua de 2 octombrie, trimite un raport bine motivat către Sinodul rusesc, prin care – luând ca motiv că aci a existat mai înainte o eparhie, „a Hotinului”, care ținea de Mitropolia de la Iași – cere a se reînființa în locul ei o eparhie nouă pentru Basarabia, cu reședința la Chișinău. ... Sinodul Bisericii Ruse, analizând proiectul și propunerile Mitropolitului Gavriil, prin ucazul Împăratului Alexandru I din 21 august 1813, a aprobat înființarea Arhiepiscopiei Chișinăului și a Hotinului, cu reședința la Chișinău[16]. În legătură cu acest act există mai multe discuții care privesc aspectele canonice care trebuie îndeplinite la înființarea unei eparhii. Dorind să justifice acțiunile rușilor, unii obiectează faptul că Patriarhia Ecumenică și nici Reprezentanții Principatului Moldovei și nici ai Mitropoliei Moldovei nu au protestat la ocuparea Basarabiei de către ruși în anul 1812, acceptând tacit impunerea autorității ei bisericești în Basarabia, ignorând faptul că acesta a fost un abuz al rușilor, o încălcare a canoanelor bisericești. Or, din însemnările istorice constatăm că au fost transmise mai multe adrese de protest, dar care nu au fost luate în calcul de către noii stăpâni ai Basarabiei[17], practic, în urma războiului nu au avut nicio instanță care să le facă dreptate. Situația este totală diferită în cazul unirii, aceasta nu s-a făcut în mod abuziv, împotriva voinței locuitorilor Basarabiei, ci în mod democratic, prin vot, fără implicarea armatei sau a altor forțe, era o revenire la firescul lucrurilor, revenirea acasă, unirea cu țara mamă.

     Arhiepiscopia Chișinăului și Hotinului a păstorit credincioșii din Basarabia între anii 1812 – 1918, prin ierarhi ruși, secondați de un vicar, cu excepția celor trei județe din Sudul Basarabiei, care au fost date Moldovei prin Tratatul de Pace de la Paris din anul 1856.

     În urma tratatului de la Paris, partea de miază-zi a Basarabiei a revenit la Principatul Moldovei, de la care a fost răpită în anul 1812. La început aceste ținuturi au fost administrate de un Consistoriu, sub președinția arhim. Teoctist Scriban, care a informat Mitropolitul despre situația din zonă, cât și problemele cu care se confruntă. Pe la 1858, Mitropolitul Sofronie al Moldovei a trimis ca revizor pe arhiereul Filaret Scriban să refere asupra sectelor religioase din acest spațiu: Molocanii și scapeții, care se refugiase prin bălțile Dunării și nu recunoșteau autoritatea statului și a bisericii[18]. Din cele relatate, vedem că situația nu era deloc ușoară, iar aici s-au adăpostit reprezentanții unor secte de origine slavă, zona fiindu-le favorabilă și contextul multietnic. Astfel, vedem efectele lipsei pastorației și a comunicării eficiente cu credincioșii bulversați de multele transformări care au avut loc în secolele XVIII-XIX.

     Constatând nevoia înființării unei eparhii, după constituirea unităților inferioare și a unor școli teologice, la propunerea Episcopului Melchisedec Ștefănescu[19], în anul 1864, în 17 noiembrie, prin decretul domnesc nr. 1677, s-a înființat Episcopia Dunării de Jos, cu reședința la Ismail[20]. Aceasta cuprindea județele Bolgrad, Ismail și Covurlui, iar județul Cahul a fost alipit Episcopiei Hușilor. Această situație a durat până la 1878[21], când, după Războiul de independență, Rusia a primit în componența sa cele trei județe[22]. Între anii 1878 și 1910, credincioșii din această zonă au intrat sub jurisdicția Eparhiei Chișinăului.

     Amintim că în perioada țaristă, chiriarhul Eparhiei Chișinăului și Hotinului a fost ajutat de episcopi vicari care avea titulatura de Akkerman sau de Akkerman și Bender[23].

     În concluzie, din studiile existente pe marginea acestui subiect, vedem că din cele mai vechi timpuri și până la 1812 credincioșii din Sudul Basarabiei au fost păstoriți de ierarhi aparținând Mitropoliei Moldovei și Mitropoliei Proilaviei, ambele dependente canonic de Patriarhia Ecumenică. Cu mici excepții și fără a respecta rânduiala canonică, aici au păstoriți ierarhi aparținând Bisericii Ruse, mai ales în perioada războaielor ruso-turce.

     În perioada 1812-1918, credincioșii au fost păstoriți de chiriarhii de la Eparhia Chișinăului, ajutați de episcopii lor vicari. Abia în la începutul secolului al XX-lea s-a pus problema înființării unei eparhii pentru Cetatea Albă – Ismail[24].

     Această situație s-a perpetuat până la Unirea Basarabiei cu Regatul României în 27 martie 1918, când a fost ales episcop arhimandritul Dionisie Erhan (1918-1923), care a avut responsabilitatea organizării eparhiei Cetății Albe-Ismail, fiind și vicar al Arhiepiscopiei Chișinăului. Unirea a făcut ca Regatul României în anul 1918 să cunoască o extindere prin alipirea la Țara Mamă a tuturor provinciilor românești, începând cu Basarabia, în 27 martie, Bucovina în 28 noiembrie, și culminând cu Marea Unire a Transilvaniei, în data de 1 decembrie 1918, aceste acte de unire au fost consfințite în anul 1920, prin Tratatele de Pace de la Paris[25].

 

Înființarea Episcopiei Cetății Albe - Ismail

 

     După Marea Unire din 1918 a fost necesară o reorganizare administrativ teritorială a eparhiilor care formau Biserica Ortodoxă Română și care trebuia să corespundă realităților din Regatul României. În acest context, s-a purces la  delimitarea eparhiilor existente și la împărțirea administrativă a unităților bisericești după împărțirea provinciilor Statului, potrivit nevoilor, creându-se noi eparhii.

      În anul 1918, Basarabia avea o populație diferită față de 1812, fapt ce impunea crearea unei Mitropolii cu eparhii sufragane, după cum s-a solicitat și la unirea din 27 martie 1918. În acest context, la propunerea credincioșilor și a clerului din Basarabia, cu aprobarea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Autocefale Române, din ședința sa din 22 iulie 1922, la 10 martie 1923 a luat ființă Episcopia Cetății Albe-Ismail, înființată odată cu Episcopia de Hotin.

     Noua eparhie avea bazele puse de vrednicul de pomenire Episcop Melchisedec Ștefănescu, iar credincioșii erau familiarizați cu noua organizare bisericească prin slujirea Episcopului Dionisie Erhan, cel care s-a îngrijit pentru consolidarea și dezvoltarea unităților administrativ teritoriale din eparhie, respectiv protopopiatele, parohiile și mănăstirile.

     Evaluând situația, Tronul episcopal de la Ismail era considerat de conducerea țării pe cât de important, pe atât de dificil, aici era o populație multietnică, creată mai ales în perioada țaristă. Ierarhul trebuia să îndrume pe toți credincioșii și să păstreze unitatea credinței și să intensifice lucrarea duhovnicească, contribuind la consolidarea Ortodoxiei și dinamizarea vieții bisericești din Sudul Basarabiei[26].

      Episcopia Cetății Albe-Ismail a fost păstorită de ierarhi vrednici, după cum urmează: Nectarie Cotlarciuc (1923-1924)[27], Iustinian Teculescu (1924-1932)[28], Dionisie Erhan (între 1932-1934 ca locțiitor, iar între anii 1934-1940 ca episcop eparhiot, canonizat de Biserica Ortodoxă Română în anul 2018)[29], Policarp Morușcă (a fost locțiitor între 1941-1943)[30] și Antim Nica (1944)[31], ierarhi care prin lucrarea lor au contribuit la înnoirea duhovnicească și la păstrarea valorilor spiritualității neamului nostru în zona de Sud[32].

     Apreciind lucrarea lor, nu vom face o prezentare a activității acum, urmând ca pe viitor să elaborăm monografii despre ei, evidențiind lucrarea pastoral-misionară pe care au desfășurat-o în sudul Basarabiei.

     Aceștia au pus bazele multor instituții educaționale și culturale, au reușit să ridice nivelul școlii teologice și să înființeze ateliere bisericești pentru pictură și icoane, tipografia pentru publicarea Anuarului, a Buletinului eparhial, a revistelor și a multor foi parohiale, fabrica de lumânări etc. Din relatările contemporanilor și din rapoartele eparhiale vedem că în perioada respectivă au fost înființate parohii și mânăstiri, misionarii eparhiali desfășurând o frumoasă activitate de convertire a lipovenilor, dar și a celor care au aderat la alte confesiuni în perioada țaristă. O problemă o constituia mișcarea de la Balta și inochentismul, care prin implicarea clericilor a fost estompat.

      În perioada interbelică s-a format generația care a păstrat credința după ocupația sovietică din 1940 și apoi din 1944. Sudul Basarabiei a dat personalități de seamă, iar Biserica Ortodoxă Română a contribuit la așezarea pe baze solide a credinței prin preoții și monahii care au activat aici, viața bisericească fiind înfloritoare.

 

Episcopia Basarabiei de Sud este succesoarea canonică și istorică a Episcopiei Cetății Albe-Ismail, dar și a eparhiilor care au funcționat aici

 

     Ultima eparhie care a activat aici în perioada interbelică (1923-1944) a fost Episcopia Cetății Albe-Ismail, având sediul la Ismail și fiind eparhie sufragană a Mitropoliei Basarabiei. Teritoriul canonic al eparhiei cuprindea parohiile din sudul Republicii Moldova și în fostele județe Cetatea Albă și Ismail (aflate, astăzi, în Ucraina). Această eparhie a fost nevoită să-și sisteze activitatea după 1944 când aici s-a instaurat puterea sovietică. Tânărul episcop Antim Nica s-a refugiat la București, împreună cu mai mulți clerici, cei care au rămas, au fost deportați și familiile lor persecutate, bisericile distruse, mănăstirile închise, iar credința dusă la periferia societății. Această starea a fost dublată de rusificarea controlată și deznaționalizarea populației băștinașe. Și azi dacă ajungi în sudul Basarabiei la Ismail, Reni sau Cetatea Albă, vezi casele construite în perioada interbelică și infrastructura aproape identică.

     După căderea URSS-ului și proclamarea independenței Republicii Moldova în anul 1991, s-au început demersurile pentru reactivarea Mitropoliei Basarabiei. Acest lucru a fost posibil abia în data de 14 septembrie 1992, când Adunarea clericilor și a credincioșilor din Republica Moldova a solicitat Patriarhiei Române să aprobe reactivarea Mitropoliei Basarabiei și a eparhiilor ei sufragane[33].

     Luând act de solicitarea Basarabiei, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a aprobat în data de 19 decembrie 1992 reactivarea Mitropoliei Basarabiei, începând un drum anevoios de recunoaștere a acestei Mitropolii din partea autorităților Republicii Moldova. 

     După epuizarea instanțelor interne și a judecării cauzei Mitropoliei Basarabiei la Curtea Europeană a drepturilor Omului (CEDO), în data de 13 decembrie 2001 s-a admis că Republica Moldova a încălcat drepturile Mitropoliei Basarabiei, fiind admisă în legalitate la 30 iulie 2002[34].

     După epuizarea demersurilor juridice pentru legalizarea Mitropoliei Basarabiei, în ziua de 8 februarie 2001 a fost reactivată Episcopia Cetății Albe-Ismail, cu denumirea Episcopia Basarabiei de Sud, fiind înregistrată de autoritățile din Republica Moldova, potrivit hotărârii Curții de Justiție, la 14 noiembrie 2006.

     Eparhia a avut un început dificil, în majoritatea parohiilor (acestea nefiind înregistrate0 nu se puteau construi biserici, nu se puteau dezvolta structurile bisericești, fapt ce a făcut ca ea să prindă viață și să vorbim de o organizare mai bună după anul 2006. Tronul vacant a fost suplinit, iar credincioșii din zona de sud au fost păstoriți de către Înaltpreasfințitul Petru, Arhiepiscopul Chișinăului, Mitropolitul Basarabiei și Exarhul Plaiurilor, până la alegerea de către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, în data de 24 mai 2018, a arhimandritului Veniamin Goreanu[35], originar din Basarabia, în scaunul vacant al Episcopiei Basarabiei de Sud[36].

     De la intronizarea noastră ca episcop eparhiot în data 26 mai 2018 putem vorbi de o dinamizare a vieții bisericești în zona de Sud a Republicii Moldova, în special în Episcopia Basarabiei de Sud.

 

 

Situația actuală în Episcopia Basarabiei de Sud: realizări și perspective

 

     Anul 2018 a fost un an binecuvântat de Dumnezeu cu multe împliniri pentru Mitropolia Basarabiei, printre aceste realizări numărându-se alegerea și intronizarea episcopilor la eparhiile sufragane vacante, fiind o reîntregire spirituală a românilor din Basarabia în anul Centenar.

     La venirea în eparhie am constat starea precară a lucrurilor și multele nevoi ale clericilor și credincioșilor din zona de Sud, precum și a parohiilor aflate în Ucraina, la Hagi-Curda și la Reni.

      În anul 2018, în Episcopie activau 27 de parohii, multe dintre ele fără biserică, ci doar cu loc de slujire și 3 mănăstiri în curs de organizare, cu loc de slujire și fără corpuri de chilii, organizate în 2 protopopiate. La majoritatea parohiilor aveam șantiere aflate în diferite stadii de construcție, fapt ce a impus continuarea și urgentarea finalizării unor lucrări.

     Din punct de vedere al realităților din eparhie, pe teritoriul canonic al Episcopiei Basarabiei de Sud din Republica Moldova activează și parohii din două eparhii aflate sub jurisdicția Patriarhiei Moscovei, respectiv Mitropolia Chișinăului, care cuprinde raioanele Căușeni și Ștefan Vodă, și Episcopia de Cahul și Comrat, care are reședința în orașul Cahul și care cuprinde raioanele Cahul, Cantemir, Taraclia, Leova, Cimișlia, Comrat, Ciadâr-Lunga, Vulcănești și Basarabeasca.

      De asemenea, avem trei parohii în Ucraina, în raioanele Ismail (parohia Hagi-Curda și, în curs de înregistrare, parohia Sfânta Parascheva din satul Prioziornoe - Ciamâșir) și Sfântul Apostol Andrei din Reni, Regiunea Odesa.

     În prezent, în Republica Moldova avem parohii în 7 raioane. Nu avem în Basarabeasca și UTA Găgăuzia (Comrat, Ciadâr-Lunga și Vulcănești).

Începând cu luna iunie 2018, parohiile sunt grupate în 5 Protopopiate în Republica Moldova și un Protopopiat misionar în Ucraina, organizate pe principiul respectării împărțirii administrativ-teritoriale ale statului și al proximității parohiilor, pentru buna funcționare și eficientizare a comunicării.

      Am constatat nevoia unității și a solidarității dintre clerici și intensificarea activităților misionare, educaționale, culturale, liturgice și catehetice.

     O prioritate o constituia rezolvarea problemei sediului care se afla la Cania, unde nu exista o reședință necesară pentru activitățile administrative specifice. Biserica era construită până la acoperiș și necesita sume considerabile pentru construcția acestuia. În acest context, cu ajutorul Guvernului României am procurat un imobil la Cahul care a fost extins și remodelat potrivit noii destinații, mutând reședința în acest municipiu, după rânduiala noastră bisericească, care prevede ca sediul unei eparhii să fie în capitala unității administrativ teritoriale.

      În acest context, am lucrat în paralel la consolidarea lucrării duhovnicești, inițiind programe misionare, dar și edilitar, inițiind proiectarea mai multor biserici și a corpurilor de chilii.

      Tot în anul 2018, am organizat mai multe pelerinaje, reușind să coagulăm o echipă care să funcționeze la nivelul administrației bisericești centrale și locale. Am înființat noi protopopiate și parohii, punând piatra de temelie pentru 12 biserici noi[37].

      Am demarat proiectarea corpurilor de chilii de la mănăstiri, edificând o parte din lucrări și dorim ca în cel mai scurt timp să le finalizăm, pentru a avea spațiul necesar unor programe misionar educaționale.

      La Mănăstirea Eroilor, cu hramul Înălțarea Domnului din satul Stoianovca, raionul Cantemir, am construit biserica și primele două case din corpul de chilii, reușind să consolidăm obștea mănăstirii.

      La Mănăstirea Sfânta Treime din satul Roșu, raionul Cahul, am făcut lucrări la biserica existentă, dotând-o cu mobilier bisericesc și efectuând lucrările de pictură. Tot aici s-au început lucrările de construcție ale corpului de chilii, precum și alte lucrări.

     Am înființat Mănăstirea Învierea Domnului din sediul Episcopiei din Cahul, amenajând un frumos paraclis pentru personalul din Episcopie și credincioșii care doresc să participe la slujbele zilnice.

     Din punct de vedere al organizării administrativ-teritoriale, în cele 6 protopopiate din eparhie funcționează: 60 de parohii, dintre care 53 de parohii cu biserici proprii sau loc de slujire, multe în diferite faze de construcție.

      Din punct de vedere al personalului implicat în activitățile eparhiei, în prezent activează 76 de clerici, după cum urmează: 61 preoți de mir, 7 ieromonahi, 6 diaconi, 1 ierodiacon, 1 stavroforă, 4 monahii, 2 rasofore, 2 surori, 3 consilieri mireni, un contabil și mai mulți voluntari.

      O atenție deosebită a fost acordată tinerilor, pentru aceștia au fost organizate mai multe tabere la nivel eparhial (unele sunt la a 4 - a ediție), dar și la alte tabere organizate de eparhiile din România. Tinerii noștri au participat la Întâlnirea Tinerilor Ortodocși la Iași, Craiova, Sibiu și Cluj, dar și la alte activități de formare continuă organizate în Republica Moldova și în România.

     Din anul 2018, am inițiat pelerinaje la mănăstirile din România, din Țara Sfântă și Grecia, Ucraina etc.

      Am înființat Corala preoților Sfântul Dionisie a Episcopiei Basarabiei de Sud, precum și alte corale protopopești și parohiale. Pentru nevoile eparhiei, am înființat și Atelierul de veșminte Sfântul Ierarh Dionisie, confecționând veșminte și alte podoabe pentru sfintele slujbe.

      Am inițiat încheierea de acorduri cu Direcțiile Generale de Învățământ raionale, precum și cu alte instituții, organizând mai multe activități împreună (tabere, concerte, concursuri, festivaluri, mese rotunde etc.). Dintre acestea amintim: Festival-concurs „Un mărțișor în dar pentru tine”; „Cântecul pascal” și Festivalul „Tradiții și obiceiuri de Crăciun”. Avem un parteneriat deosebit cu Universitatea B.P. Hasdeu din Cahul, cu aceasta am organizat mai multe activități culturale și de formare continuă a clericilor și a profesorilor din eparhie.

      Printre prioritățile eparhiei sunt și cele privind educarea tinerilor, în acest sens, începând cu anul 2019 au fost acordate mai multe burse tinerilor studioși și celor din familii defavorizate. Acest proiect realizat cu sprijinul eparhiilor din Mitropolia Europei Meridionale este intitulat: ,,Brațele părintești”, în cadrul proiectului avem 40 de burse sociale a câte 30 de euro lunar pe o perioadă de nouă luni.

      Începând cu anul 2018 am instituit bursa Sfântul Ierarh Dionisie oferită de către chiriarh unei persoane pentru achitarea taxelor de studiu în România. De asemenea, mai mulți tineri au fost îndrumați să se înscrie la instituțiile de învățământ teologic din România. La inițiativa noastră, în anul 2022, s-au început demersurile pentru extensia Facultății de Teologie Dumitru Stăniloae din Universitatea Alexandru Ioan Cuza, la Universitatea de Stat din Chișinău. Prin acesta dorind să așezăm la loc de cinste prima Facultate care a activat la Chișinău în perioada interbelică. Această școală a dat generații de clerici și de teologi, care au menținut cu demnitate și curaj valorile spiritualității neamului nostru în vremurile de grea încercare prin care a trecut Basarabia după al Doilea Război Mondial.

      Am înființat așezăminte sociale la Cimișlia, Căușeni, Gotești, Cupcui, Chioselia Mare, precum și două Asociații de caritate prin care să ajutăm persoanele defavorizate din Episcopie. În acest sens, Episcopia a desfîșurat activități social filantropice din sponsorizări, în anul 2020, în perioada pandemie, de peste 3 000 000 lei. În anul 2022, prin Episcopia Basarabiei de Sud au fost duse peste 1000 tone de ajutoare umanitare (alimente, haine, produse igienice, medicamente și echipament medical) în Ucraina, precum și peste 150 tone în Republica Moldova, acestea fiind distribuite refugiaților și familiilor defavorizate din Eparhie.

       Avem în lucru publicarea mai multor monografii și volume pentru cunoașterea istoriei locale și a vieții parohiilor, precum și a lucrării celor mai vrednici slujitori din eparhie.

      Una dintre cele mai importante realizări dintre anii 2018-2019, pentru Episcopia Basarabiei de Sud, a fost canonizarea Sfântului Ierarh Dionisie, Episcopul Cetății Albe Ismail (1868-1943)[38]. Procesul de canonizare s-a început în urma descoperirii sfintelor sale moaște în anul Centenar (10 iulie 2018), fiind o dovadă a lucrării lui Dumnezeu în istorie, încurajând continuarea lucrării lui duhovnicești în Episcopia Basarabiei de Sud, eparhie păstorită cu multă responsabilitate în timpul vieții ierarhului. Ne bucurăm că am avut această șansă de a iniția și de a întocmi dosarul de canonizare, pentru noi fiind o binecuvântare și o responsabilizare în misiunea noastră. În prezent, avem mai multe proiecte misionare, trei dintre acestea sunt dosare cu propuneri de canonizare ale unor clerici cu viață sfântă, care s-au remarcat prin trăirea credinței și mărturisirea acesteia în perioada sovietică, urmând ca proclamarea să aibă loc în anul 2025, când se vor împlini 100 de ani de la ridicarea la rang de Patriarhie a Bisericii Ortodoxe Române.

     Ne bucurăm că în ultimele decenii Dumnezeu a binecuvântat țara noastră cu clerici care au revenit sub omoforul Bisericii Mame și care conștientizează faptul că trebuie să intensificăm lucrarea duhovnicească pentru a depăși încercările și provocările prin care trecem, dar și întreaga lume, slujind cu demnitate și onestitate.

 

† Veniamin,

Episcopul Basarabiei de Sud