Episcopul Iustinian Teculescu, înțeleptul păstor al Episcopiei Cetății Albe-Ismail

Episcopul Iustinian Teculescu[1], înțeleptul păstor al Episcopiei Cetății Albe-Ismail

 

† Veniamin

Episcopul Basarabiei de Sud

Introducere

În contextul aniversării în anul 2022 a Centenarului Episcopiei Basarabiei de Sud, succesoare a Episcopiei Cetății Albe -Ismail, ne-am propus să zăbovim asupra chipurilor și lucrării ierarhilor care au slujit în această eparhie în perioada interbelică[2].

Astăzi, cu ocazia comemorării a 90 de ani de la trecerea la Domnul a Episcopului Iustinian Teculescu (1865-1932)[3], ierarh care a păstorit credincioșii din Episcopia Cetății Albe - Ismail în perioada interbelică, vom evoca personalitatea, evidențiind viața, activitatea, lucrarea misionară și realizările deosebite pe plan misionar, administrativ, cultural și educațional.

Prezenta lucrare își propune să evidențieze, într-o manieră sistematică, principalele coordonate ale vieții și activității lui Iustinian Teculescu, analizând contribuțiile sale în plan pastoral, cultural și național. Demersul se bazează pe interpretarea critică a surselor istorice și teologice, urmărind integrarea personalității sale într-un cadru mai larg, specific evoluției Bisericii Ortodoxe Române și procesului de constituire a statului român modern.

Câteva repere biografice ale viitorului vlădică Iustinian Teculescu

Viitorul episcop Iustinian Teculescu s-a născut la 1 noiembrie 1865, în familia Paraschevei și a lui Alexei Teacă, mocani oieri, în localitatea Voinești - Covasna[4], situată în zona istorică a Transilvaniei, primind la botez numele Ioan, acesta fiind primul din cei 10 copii.

Familia sa, de condiție modestă, dar profund religioasă, a contribuit decisiv la conturarea unei sensibilități spirituale timpurii în sufletul tânărului, care avea să influențeze întreaga sa evoluție ulterioară[5], modelând în sufletul lui valorile tradiționale și credința ortodoxă. La formarea sa și-au adus aportul și unchii săi, arhimandritul Gherasim, fost stareț al Mănăstirii Predeal și Protosinghelul Arsenie din Episcopia Buzăului, care de mic l-au încurajat și i-au modelat caracterul său.

După absolvirea școlii primare în localitatea natală, a urmat cursurile Liceului Andrei Șaguna din Brașov, fiind ajutat în toată această perioadă de arhimandritul Gherasim, care locuia în acest oraș. Amintim că această instituție de învățământ brașovean a contribuit la formarea unei generații de intelectuali români implicați în viața culturală și națională a românilor din Transilvania[6]. În anul 1885 a absolvit liceul promovând examenul de bacalaureat cu rezultate frumoase, dornic să-și continue studiile și să-și îmbogățească bagajul de cunoștințe.

Astfel, fiind decis să îmbrățișeze activitatea de învățător și preot, între anii 1885-1888, a urmat cursurile Institutului Teologic-Pedagogic Andreian din Sibiu, remarcându-se printre colegii săi prin inteligența nativă și calitățile sale umane. Trebuie să subliniem faptul că dezvoltarea sa a avut loc într-un cadru social specific românilor ardeleni din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, marcat de limitări în plan politic și confesional, dar și de o puternică mobilizare în jurul instituțiilor bisericești și școlare. În acest cadru, familia și comunitatea locală au avut un rol esențial în transmiterea valorilor identitare și religioase, oferindu-i viitorului ierarh primele repere morale și culturale[7].

Parcursul său educațional reflectă modelul clasic de formare al elitei clericale ardelene. În acest sens, etapa decisivă a formării sale a fost reprezentată de studiile la Institutul Teologic-Pedagogic din Sibiu, unde a beneficiat de o pregătire riguroasă, atât în domeniul teologiei, cât și al disciplinelor pedagogice. Mediul academic sibian, aflat sub influența tradiției inaugurate de Andrei Șaguna, promova un model de cleric cultivat, implicat în viața comunității și conștient de rolul său în societate[8]. În această perioadă, Teculescu și-a manifestat interesul pentru activitatea publicistică și pentru dezbaterea ideilor religioase și naționale, colaborând la publicații ale vremii, respectiv Telegraful Român și alte publicații din Brașov. Această orientare indică nu doar o preocupare pentru reflecția teologică, ci și o conștientizare a rolului cuvântului scris în formarea opiniei publice[9].

La absolvirea Institutului, apreciind rezultatele sale la studii, Consistoriul Arhidiecezan i-a oferit o bursă pentru continuarea pregătirii profesionale în străinătate, dar din cauza lipsurilor materiale și a susținerii protectorului lui, arhimandritul Gherasim - decedase, a decis să-și înceapă activitatea ca învățător la Râșnov, în apropierea Brașovului, având vârsta de doar 23 ani[10].

La Râșnov, între anii 1888 și 1891, tânărul teolog a avut posibilitatea să cunoască mai bine realitățile din sate și să-și dezvolte aptitudinile pedagogice care aveau să-l ajute în misiunea sa viitoare ca preot și ierarh. Această perioadă a fost relevantă pentru înțelegerea relației dintre educație și misiunea Bisericii din Transilvania de la sfârșitul secolului al XIX-lea, școala confesională reprezentând un instrument fundamental pentru păstrarea limbii și culturii românești[11]. Lucrarea sa viza atât educarea tinerilor, dar și formarea lor duhovnicească, el implicându-se și în activitățile din parohia din localitate.

În anul 1891, la vârsta de 26 de ani, s-a căsătorit cu Eliza Comănescu, fiica preotului din Codlea, fiind numit preot la parohia Sfântul Nicolae din Râșnov, unde era cunoscut din perioada în care a activat ca învățător.  Hirotonit preot, a continuat să slujească comunitatea din Râșnov, îmbinând activitatea pastorală cu cea didactică-educațională. În anul 1896, după decesul fostului preot paroh, i s-a încredințat oficiul de preot paroh[12], activitate ce l-a responsabilizat și format în cele administrative. Această dublă implicare reflectă modelul preotului ardelean, care nu era doar slujitor al altarului, ci și educator. Prin activitatea sa, preotul Ioan Teculescu a contribuit la consolidarea vieții religioase și la întărirea conștiinței identitare a credincioșilor din comunitate, bucurându-se de liniște și rezultate frumoase[13].

În toată această perioadă a menținut legătura cu Sibiul, centrul spiritual al Transilvaniei, bucurându-se de colaborarea atât cu Mitropolitul Ioan Mețianu (1828-1916), fost preot la Râșnov la începutul activității sale, dar și cu viitorul patriarh Miron al României, Elie Cristea (1868-1939), care activa ca arhidiacon și secretar al mitropolitului Ardealului, dar și redactor la Telegraful Român.

Aici la Râșnov, după cum afirma biograful său, preotul Nicolae Gh. Puchianu-Moșoiu, a înființat Societatea Română de Cultură, a contribuit la organizarea Băncii Râșnoveana, a Societății cooperatiste, dar și a coralei bisericii la care slujea ca preot. Dragostea față de neam și de țară au fost transmise cu sfințenie întregii familii, copiii săi fiind păstrători ai credinței ortodoxe și ai valorilor culturale ale neamului românesc, așa cum putem constata din activitățile lor ulterioare[14].

După zece ani de slujire dinamică, ca urmare a vizitei Mitropolitului Ioan Mețianu din 1899, acesta a fost impresionat de lucrarea tânărului preot Ioan Teculescu, în anul 1901 l-a desemnat protopop de Alba Iulia, activând timp de 22 în această slujire dificilă și anevoioasă din cauza administrației maghiare, care încălca drepturile românilor și supraveghea cu multă atenție atât activitatea preoților, dar mai ales a protopopilor.

Dumnezeu le-a binecuvântat familia cu 7 copii, patru fete și trei băieți (Septimia 1893-1918, Dorina 1895-1928, Horia 1897-1942, Ionel 1899-1922, Bujor 1902-1978, Draga-Vera 1905-1979 și Olga 1908-1937).

Bucuria vieții tihnite în familie i-a fost zdruncinată de trecerea din această viață a soției sale, în anul 1909, pe când el avea 44 de ani, după 18 ani de căsătorie,  rămânând să-și crească singur cei 7 copii. După acest eveniment trist, și-a concentrat atenția pe familia sa și pe îndeplinirea cu multă dăruire de sine a responsabilităților misionare și patriotice care îi reveneau în slujirea de protopop de Alba Iulia.

După Marea Unire, pentru meritele sale deosebite a fost ales Senator al României întregite, calitate din  care a continuat să-și aducă contribuția la dezvoltarea țării și a Bisericii atât ca protopop, apoi ca episcop.

Amintim că, din perioada când era preot la Râșnov, dar și ca protopop de Alba Iulia, preotul Ioan Teculescu se bucura de o relație specială cu Miron Cristea, viitorul Mitropolit Primat al României. Acesta apreciind experiența și pregătirea teologică, jertfelnicia de care a dat dovadă în perioada slujirii ca protopop, dar și bunul nume de care se bucura în Transilvania, l-a recomandat pentru slujirea episcopală.

Acest lucru s-a realizat, în contextul reorganizării Bisericii Ortodoxe Române după unirea din 1918, cu ocazia alegerii episcopului Armatei. Atunci, Mitropolitul Primat al României l-a recomandat pentru ocuparea postului de episcop al Armatei. Astfel, în decembrie 1922, Protopopul de Alba Iulia a fost desemnat dintre cei patru candidați propuși Ministerului de Război pentru a fi hirotonit episcop al Armatei[15]. După alegerea sa ca episcop, preotul Ioan Teculescu a fost tuns în monahism la Mănăstirea Hodoș Bodrog, primind numele de Iustinian, iar în data de 18 martie 1923 a fost hirotonit episcop în Catedrala Patriarhală din București, primind titulatura Episcop de Alba Iulia și fiind desemnat Inspector al clerului militar, începând cu data de 1 aprilie 1923. Hirotonia a fost oficiată de către Mitropolitul Primat Miron, împreună cu episcopii Nicodim al Hușilor, Vartolomeu al Râmnicului și Noului Severin, Evghenie Piteșteanu și Visarion al Argeșului[16].

După hirotonia și confirmarea sa prin Decretul Regelui, Episcopul Iustinian Teculescu a activat ca episcop al Armatei Române din 31 martie 1923 până în 17 decembrie 1924, când a fost ales episcop al Cetății Albe-Ismail.

La scurt timp după alegea sa ca episcop al Cetății Albe-Ismail, a fost intronizat, la 21 decembrie 1924, în Catedrala Sfântul Nicolae din Ismail, începându-și activitatea într-o eparhie cu o populație multietnică și cu nevoi speciale, din cauza stăpânirii rusești sub care s-a aflat aproape o sută de ani.

Episcopul Iustinian a păstorit în sudul Basarabiei timp de șapte ani și șapte luni cu multă dăruire de sine, rânduind lucrurile duhovnicești și cele administrative, efectuând vizite și consolidând eparhia până în mai 1932, când s-a îmbolnăvit, rămânând imobilizat la pat până în 6 iulie când, după agravarea stării de sănătate, s-a retras la un sanatoriu din Brașov. După o suferință grea, și-a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu la 16 iulie 1932, fiind înmormântat la Covasna cu cinstea cuvenită și onorurile militare specifice persoanelor care sunt decorate cu distincții de stat.

După alegerea noastră ca episcop al Basarabiei de Sud în Anul Centenar, am decis să merg la mormintele înaintașilor în acest Tron episcopal pentru a înălța o rugăciune și pentru a  cerceta locurile de veci ale acestora. Astfel, cu binecuvântarea Preasfințitului Părinte Andrei, Episcopul Covasnei și Harghitei, în ziua de sâmbătă, 8 octombrie 2022, am oficiat slujba Parastasului la mormântul vrednicului episcop Iustinian Teculescu, din incinta parohiei Voinești-Covasna[17], în prezența unor reprezentanți ai familiei, dar și a mai multor credincioși, apreciind felul în care aceștia au menținut vie amintirea ierarhului. Cu această ocazie, în semn de apreciere pentru activitatea de promovare a memoriei și lucrării vrednicului episcop al Cetății Albe-Ismail, am oferit mai multor persoane Diploma Iustinian Teculescu a Episcopiei Basarabiei de Sud.

Aspecte din activitatea misionară a Protopopului Ioan Teculescu

Analiza etapelor formative ale vieții lui Iustinian Teculescu evidențiază faptul că personalitatea sa s-a dezvoltat în strânsă legătură cu mediul social și eclezial al Transilvaniei. Această perioadă de formare reprezintă fundamentul activității sale ulterioare, explicând atât implicarea sa în viața Bisericii, cât și rolul său în contextul istoric al începutului de secol XX.

Preotul Ioan Teculescu se bucura de mare apreciere din partea credincioșilor din Râșnov, a colegilor preoți din zona Transilvaniei, dar mai ales din partea autorităților bisericești, fapt care a dus la alegerea sa într-o slujire mai înaltă, cea de protopop al Alba Iuliei în anul 1901. Acesta a fost ales la 23 octombrie, numit de Mitropolitul Ioan Mețianu la 3 decembrie și instalat la 23 decembrie, iar activitatea de coordonare a preoților și-a început-o efectiv în anul 1902.

Numirea sa în funcția de protopop de Alba Iulia, la vârsta de 36 de ani, marchează începutul unei etape de maturitate și afirmare în plan eclezial și public. În această funcție, pe care a exercitat-o timp de 22 de ani, Ioan Teculescu s-a remarcat printr-o activitate organizatorică susținută și prin implicarea în problemele comunității românești din zonă[18], bucurându-se de realizări frumoase în plan bisericesc și cultural.

În această perioadă a susținut școala românească și a contribuit la înnoirea sau repararea a 18 școli și a 28 de biserici. La realizarea acestor proiecte importante a fost sprijinit și de filantropul basarabean Vasile Stroescu (1845-1926)[19], un mecena al românilor din secolul al XX-lea. Apreciind lucrarea filantropică a acestuia, el amintește de solidaritatea românească și de sprijinul primit în Transilvania din partea lui Vasile Stroiescu, care a donat sume importante pentru susținerea învățământului confesional, a școlii românești și a fraților subjugați[20].

În calitate de protopop, a urmărit întărirea disciplinei bisericești, îmbunătățirea pregătirii clerului și susținerea instituțiilor de învățământ confesional, având în subordinea sa 46 de comune cu tot atâtea parohii și școli primare confesionale. Totodată, a fost implicat în viața culturală și națională, participând la inițiative menite să promoveze identitatea românească și să consolideze solidaritatea comunitară[21].

Amintim faptul că după alegerea sa în funcția de protopop de Alba Iulia, preotul Ioan Teculescu a fost, între anii 1902-1923, președintele Despărțământului Alba Iulia al Astrei, fiind preocupat de luminarea poporului atât prin Evanghelie, cât și prin cultură. Din calitatea sa de protopop avea grijă să  îndemne preoții să predice, explicându-le importanța cuvântului de învățătură pentru păstrarea credinței și păstrarea moralității, arătându-le că predica „trebuie să fie cât se poate de limpede şi frumoasă, plastică şi poetică, iar dicțiunea întotdeauna fluentă şi plină de viață, potrivită temperamentului vioi al poporului nostru”[22]. El arăta că arma cea mai puternică a preotului trebuie să fie „cuvântul cald şi plin de avânt … pentru neam şi pentru lege”, făcând comparația dintre preoții ca ostași ai lui Hristos și militarii încorporați în armată[23], subliniind că a slăbit respectul față de valorile care i-au făcut pe înaintași să reziste în fața procesului de uniație. Grija sa pentru transmiterea și învățarea Cuvântului lui Dumnezeu se vede și din publicarea volumului de predici Pentru neam şi pentru lege tipărit la Sighișoara, la tipografia Miron Neagu, 1931, reeditat, în 2006, de Editura Angvstia, prin Asociația Cultural-Creștină ,,Iustinian Teculescu” şi Muzeul National al Carpaților Răsăriteni, acesta însumează unele din predicile sale rostite în cei 40 de ani de slujire clericală.

Pentru a tempera activitatea sa dinamică, dar și pentru a controla satele românești, autoritățile maghiare au folosit diferite mijloace, inclusiv amenințarea cu pedeapsa capitală a protopopului, dacă românii se vor revolta sau își vor cere drepturile și vor organiza revolte, desemnând stâlpul din piața orașului de care urma să fie spânzurat[24].

Situația românilor s-a schimbat în urma înfrângerii de pe front în anul 1918, când starea Puterilor Centrale s-a înrăutățit. În acest context naționalitățile n-au mai acceptat vechile rânduieli ale stăpânirii maghiare și abuzurile, luptând pentru drepturile românilor din Transilvania[25]. În această perioadă, în toată Transilvania s-au  creat Comitete Naționale Românești coordonate de Consiliul Național Român de la Budapesta, care militau pentru drepturile românilor. Recunoscându-i-se meritele și implicarea în apărarea drepturilor românilor ortodocși din zonă, Protopopul Ioan Teculescu a fost ales, la 4 noiembrie 1918, președintele Comitetului Național Român de Alba Iulia. Din această calitate, el a contribuit la afirmarea unității românilor și la organizarea evenimentului care a avut loc la 1 decembrie 1918 la Alba Iulia.

Realizările lui pastorale din această perioadă evidențiază capacitatea sa de a îmbina responsabilitățile administrative cu cele pastorale și culturale, conturând profilul unui lider ecleziastic asumat, adaptat cerințelor epocii, fără a intra în conflict cu autoritățile maghiare ale timpului, luptând cu mult curaj pentru drepturile românilor și coagulând fruntașii satelor în jurul lui.

Formarea și activitatea timpurie a preotului Ioan Teculescu relevă profilul intelectualului caracterizat prin echilibru între tradiție și deschidere culturală. El aparține unei generații de clerici care au înțeles teologia nu doar ca disciplină speculativă, ci ca fundament al unei acțiuni concrete în societate. Orientarea sa teologică se înscrie în linia gândirii ortodoxe românești de la sfârșitul secolului al XIX-lea, marcată de preocuparea pentru raportul dintre credință și viața socială. Din această perspectivă, originea sa rurală, educația primită în instituții de prestigiu, slujirea preoțească și experiența pastorală timpurie au contribuit la conturarea personalității și slujirii sale, percepută ca responsabilitate față de comunitate, implicând nu doar dimensiunea sacramentală, ci și pe cea educațională și morală[26].

Activitatea pastorală, administrativă și națională a episcopului Iustinian

Formarea sa intelectuală, realizată în mediul teologic sibian, l-a plasat în continuitatea unei tradiții inaugurate în secolul al XIX-lea, caracterizată prin îmbinarea fidelității față de învățătura Bisericii cu deschiderea către cultură și nevoile societății[27]. Influența exercitată de personalități precum Andrei Șaguna se regăsește în orientarea sa pastorală și în modul în care a înțeles responsabilitatea clerului față de comunitate. Pentru el, slujirea preoțească nu se limita la administrarea Tainelor, ci presupunea o implicare activă în educația și formarea morală a credincioșilor.

În calitate de slujitor al Bisericii, episcopul Iustinian Teculescu a acordat o atenție deosebită organizării vieții religioase la nivel local, promovând o pastorație activă, centrată pe nevoile credincioșilor, combătând fenomenele sectare și accentuând rolul rugăciunii în viața credincioșilor. Predica, cateheza și implicarea directă în viața comunității au constituit instrumente esențiale prin care a urmărit consolidarea identității religioase și morale a credincioșilor[28].

În același timp, el a susținut dezvoltarea școlilor confesionale, considerând educația un element fundamental pentru păstrarea limbii și culturii românești. Această abordare reflectă concepția clerului ardelean potrivit căreia Biserica și Școala formau un sistem complementar în procesul de afirmare națională[29].

Activitatea lui Iustinian Teculescu depășește cadrul strict eclezial, înscriindu-se în dinamica mișcării naționale românești din Transilvania. În contextul destrămării Imperiului Austro-Ungar, el a participat activ la organizarea structurilor de reprezentare românești, contribuind la articularea unui proiect de țară coerent[30].

În anul 1918, în calitate de președinte al Consiliului Național Român din Alba Iulia, Teculescu a avut un rol semnificativ în pregătirea și desfășurarea adunării care a consfințit Unirea Transilvaniei cu România. Participarea sa la Marea Unire de la 1918 evidențiază implicarea directă a clerului ortodox în realizarea idealului național[31].

Această implicare nu trebuie interpretată ca o abatere de la misiunea spirituală a Bisericii, ci ca o expresie a responsabilității acesteia față de destinul comunității. În tradiția ortodoxă românească, Biserica a fost percepută ca un factor de unitate și continuitate, iar ierarhii au avut un rol activ în viața publică[32]. În calitate de protopop de Alba Iulia a organizat întrunirea delegațiilor venite pe 1 Decembrie 1918, organizând slujba și rostind un cuvânt de binecuvântare și încurajare a românilor prezenți, ceea ce  l-a făcut cunoscut în tot spațiul românesc.

După realizarea unității naționale, Iustinian Teculescu a activat ca episcop al Armatei Române (1922–1924)[33], funcție care presupunea organizarea asistenței religioase pentru militari într-un stat aflat în proces de consolidare instituțională[34].

În calitatea de episcop al aceste unități, el a contribuit la structurarea clerului militar și la definirea rolului acestuia în cadrul armatei. A contribuit la înființarea de noi posturi pentru unitățile militare și a organizat concursul pentru ocuparea posturilor vacante. Activitatea sa a vizat nu doar asigurarea serviciilor religioase, ci și întărirea disciplinei morale și a coeziunii spirituale a militarilor. Prin aceasta, Episcopul Iustinian a promovat ideea că armata nu este doar o instituție de apărare, ci și un spațiu de formare morală și spirituală[35].

De asemenea, a susținut integrarea valorilor creștine în viața militară, considerând că acestea contribuie la consolidarea responsabilității individuale și a solidarității colective. Această viziune se înscrie în tradiția ortodoxă care subliniază importanța dimensiunii spirituale în toate aspectele vieții sociale[36].

Activitatea vlădicului Iustinian ca episcop al Cetății Albe- Ismail

În contextul reorganizării administrative a Bisericii Ortodoxe Române după Marea Unire din 1918, Sfântul Sinod a înființat în 22 iulie 1922 Episcopia Cetății Albe-Ismail pentru a păstori credincioșii din fosta Episcopie a Dunării de Jos (1864-1878), aceasta fiind recunoscută prin Decretul Regal din 10 martie 1923[37]. Eparhia nou-înființată era marcată de transformările prin care a trecut sudul Basarabiei în secolul al XIX, aici păstorise vrednicul episcop cărturar Melchisedec Ștefănescu, fost episcop al eparhiei Dunării de Jos cu sediul la Ismail, care, după Războiul de Independență din anul 1878, a trebuit să-și mute sediul la Galați.

După unirea Basarabiei cu Regatul României, s-a reorganizat și Biserica din această veche provincie, fiind înființate două eparhii sufragane Arhiepiscopiei Chișinăului, una avea în grijă păstorirea credincioșilor din sudul Basarabiei, Episcopia Cetății Albe-Ismail, așteptându-și păstorul la Ismail, iar cealaltă, pe credincioșii din nordul provinciei, Episcopia Hotinului.

Astfel, în luna martie 1923 Sântul Sinod l-a ales ca episcop al eparhiei nou-înființate pe Nicolae Cotlarciuc (1875-1935), profesor de Teologie la Universitatea din Cernăuți, o personalitate a bisericii noastre, care a primit numele Nectarie, fiind hirotonit episcop la catedrala din Iași pe 13 aprilie, iar pe 20 mai 1923 a fost intronizat la Ismail ca Episcop al Episcopiei Cetății Albe- Ismail. Episcopul Nectarie Cotlarciuc a pus bazele organizării noii eparhii, a constituit organismele eparhiale, a făcut organizarea celor 10 cercuri protopopești, păstorind aici până la alegerea sa ca Mitropolit al Bucovinei, în  7 noiembrie 1924.

În contextul vacantării eparhiei, s-a pus în discuție alegerea chiriarhului ei. Analizând situația din eparhie, care era considerată de autorități pe cât de importantă pe atât de dificilă[38] și apreciind experiența și calitățile Episcopului Iustinian Teculescu al Armatei, în decembrie 1924, acesta a fost ales episcop al Eparhiei Cetății Albe-Ismail, fiind intronizat pe 21 decembrie.

Eparhia se diferenția de celelalte prin diversitatea etnică și confesională din zona de sud, prin multele transformări care aveau loc în acest spațiu după Unirea Basarabiei cu România[39], fapt ce impunea maturitate și responsabilitate din partea chiriarhului nou-ales, dar și curaj pentru depășirea provocărilor străine. Din această perspectivă, Episcopul Iustinian a căutat să păstorească cu blândețe și înțelepciune, învățând cu cuvântul atât clericii, cât și credincioșii. Activitatea sa în această eparhie a avut un caracter complex, implicând atât organizarea administrativă, cât și intensificarea misiunii pastorale, cultural-educaționale și social-filantropice[40], el continuând lucrarea înaintașului său.

În plan administrativ, a urmărit consolidarea structurilor eparhiale și îmbunătățirea funcționării instituțiilor bisericești, fiind chemat să aplice noua lege de organizare bisericească din anul 1925. El le spunea preoților la ședința Adunării eparhiale din 2 decembrie 1925: „pornim acum la muncă! Începem, cu această primă Adunare a Eparhiei noastre Cetatea Alba-Ismail, a scrie o nouă şi epocală pagină în istoria bisericii noastre ortodoxe române. Să scriem frumos şi luminos pagina, atât în fond, cât şi în formă, ca să o privească cu mândrie şi satisfacție contimporanii, iar urmașii, cetind-o, să ne binecuvânteze”. Era o provocare pentru clericii din Basarabia, ei fiind obișnuiți cu organizarea din spațiul rusesc, iar implementarea organizării din Biserica Ortodoxă Română presupunea înțelegerea corectă a vieții bisericești și constituirea organismelor locale care trebuiau să fie implicate în viața parohiilor. În același timp, a acordat o atenție deosebită formării clerului și întăririi disciplinei ecleziale, considerând că acestea sunt condiții esențiale pentru eficiența activității pastorale[41].

Astfel, în cuvântarea sa din 22 mai 1927, la deschiderea ședinței Adunării eparhiale, Episcopul Iustinian le spunea preoților să fie păstori buni: „Preotul este grădinarul, pus și legat prin mare jurământ, înaintea oamenilor și a lui Dumnezeu, de a se îngriji de pomii din grădină, spre a nu se ofili și usca; iar alături de el și mireanul care, chiar prin noua lege a bisericii, este trimis în aceste adunări pentru a controla, nu numai bunul mers în cele administrative, ci a da tot ajutorul preotului, pentru combaterea pornirilor și uneltirilor dușmane, de slăbire și destrămare a credinței strămoșești”[42].

Din perspectivă misionară, episcopul Iustinian a depus eforturi pentru întărirea identității ortodoxe într-un spațiu marcat de pluralism religios, fiind ajutat de experiența pe care o avea din Transilvania, unde activase ca preot și protopop. Prin activitatea sa, a contribuit la consolidarea prezenței Bisericii Ortodoxe în instituțiile publice, preoții fiind încurajați să se implice în activitățile culturale, dar și la promovarea valorilor spirituale în rândul credincioșilor[43], apreciind credința vie, evlavia specifică a basarabenilor, dar și obiceiurile locale. Deși a găsit o situație dificilă, el nu s-a descurajat, ci a reușit să adune preoții în jurul său și să dinamizeze viața eparhiei. Acest lucru îl putem desprinde din relatările vizitelor pastorale în Buletinul eparhial, dar și din pastoralele la marele sărbători, din cuvântările ocazionale și din corespondența purtată cu Mitropolitul Basarabiei și cu autoritățile de la București[44].

Pe lângă activitatea pastorală și administrativă, Iustinian Teculescu s-a remarcat și prin contribuțiile sale în domeniul cultural și publicistic. Scrierile sale, reunite în volume precum „Pentru neam și lege”, reflectă preocuparea pentru articularea unui discurs teologic adaptat nevoilor societății românești din epocă[45], căutând să adapteze cuvântul Evangheliei și să ajungă la inimile credincioșilor. Astfel, prin articole, predici și lucrări de inspirație religioasă și națională, el a urmărit să transmită un mesaj coerent, adaptat nevoilor societății din epoca sa.

Textele sale evidențiază o concepție unitară asupra relației dintre credință și identitate națională, subliniind rolul Bisericii în formarea conștiinței colective. Prin intermediul scrierilor sale, Episcopul Iustinian a contribuit la răspândirea valorilor morale și la consolidarea solidarității naționale[46]. Deși nu a elaborat un sistem teologic în sens academic, scrierile și cuvântările sale reflectă o gândire coerentă, ancorată în tradiția ortodoxă și orientată spre realitățile concrete ale comunității[47]. Stilul său este caracterizat prin claritate și forță persuasivă, evitând speculațiile excesive și orientându-se spre dimensiunea practică a vieții creștine. Prin scrierile sale, Episcopul Iustinian a contribuit la formarea și consolidarea conștiinței naționale, evidențiind rolul presei în viața Bisericii și a societății[48].

Una dintre temele recurente în activitatea Episcopului Iustinian este relația dintre credință și identitatea națională. În scrierile și intervențiile sale publice, el subliniază faptul că Ortodoxia a reprezentat un element fundamental în păstrarea identității românești, mai ales în perioadele de dominație străină[49]. Această perspectivă nu implică o confuzie între dimensiunea religioasă și cea națională, ci evidențiază interdependența lor în contextul istoric specific românilor din Transilvania. Credința ortodoxă este percepută ca un factor de continuitate și stabilitate, care a contribuit la conservarea valorilor culturale și morale ale comunității.

În acest sens, implicarea sa în Marea Unire de la 1918 poate fi interpretată ca o consecință firească a acestei concepții, în care unitatea națională apare ca expresie a unei unități spirituale preexistente[50]. De aceea, preotul Ioan Teculescu reprezintă pe acei preoți care merg cu crucea-n frunte, căci oastea e creștină, după cum afirma Andrei Mureşanu în poezia sa Un răsunet, devenit astăzi imnul național al României.

Discursul său teologic este caracterizat printr-o accentuată dimensiune practică, având ca scop formarea morală și spirituală a credincioșilor. În acest sens, teologia nu apare ca o reflecție abstractă, ci ca un instrument de orientare a vieții creștine. Această abordare se înscrie în tradiția patristică, în care teologia este inseparabilă de experiența vieții în Hristos[51]. În viziunea sa, formarea spirituală nu poate fi separată de educația morală, iar Biserica are responsabilitatea de a contribui la dezvoltarea unei conștiințe etice solide[52]. Educația este văzută ca un proces continuu, care implică atât instituțiile bisericești, cât și pe cele școlare, evidențiind importanța colaborării dintre acestea în formarea individului[53].

Textele sale pun accent pe responsabilitatea individuală a credinciosului, pe importanța participării la viața liturgică și pe necesitatea asumării valorilor creștine în viața cotidiană. Astfel, gândirea sa teologică se situează la intersecția dintre tradiție și aplicabilitate practică.

S-a remarcat, ca și ceilalți ierarhi din Basarabia, prin susținerea ridicării Bisericii Autocefale Române la rangul de Patriarhie, căutând să explice clericilor și credincioșilor beneficiile acestui act pentru Biserica noastră. El vedea în aceasta împlinirea unui ideal al românilor.

Analiza activității episcopului Iustinian Teculescu relevă actualitatea modelului său de slujire, caracterizat prin echilibru între tradiție și adaptare la realitățile sociale. Într-o epocă marcată de transformări rapide, el a reușit să ofere un exemplu de implicare responsabilă, bazată pe valorile fundamentale ale credinței ortodoxe. Modelul său poate fi considerat relevant și în contextul contemporan, în care Biserica este chemată să răspundă unor provocări similare, legate de relația dintre spiritualitate și societate. Prin activitatea sa, demonstrează că fidelitatea față de tradiție nu exclude deschiderea către dialog și implicare socială[54].

Evaluată din perspectivă teologică, activitatea lui Iustinian Teculescu se înscrie în paradigma unei ecleziologii dinamice, în care Biserica este percepută ca realitate vie, implicată activ în societate. Această viziune presupune depășirea unei înțelegeri restrictive a misiunii ecleziale, orientând-o spre dimensiunea comunitară și socială[55]. Episcopul Iustinian este reprezentantul unei generații de ierarhi care au integrat dimensiunea pastorală, culturală și națională într-o viziune unitară asupra slujirii. Activitatea sa reflectă convingerea că Biserica are responsabilitatea de a contribui la edificarea morală și spirituală a societății, fără a-și pierde specificul sacramental. Astfel, figura sa se impune ca un model de slujire responsabilă și adaptată contextului istoric în care a trăit.

Concluzii

Analiza vieții și activității episcopului Iustinian Teculescu evidențiază profilul unei personalități complexe, reprezentative pentru Biserica Ortodoxă Română din perioada de tranziție dintre secolele al XIX-lea și al XX-lea. Parcursul său biografic și activitatea desfășurată în plan pastoral, administrativ, cultural și național reflectă modul în care clerul ortodox a contribuit la modelarea conștiinței colective și la afirmarea identității românești în contextul istoric specific Transilvaniei.

Activitatea sa pastorală, administrativă, publicistică și culturală demonstrează capacitatea de a răspunde provocărilor epocii, prin organizarea eficientă a vieții bisericești și prin implicarea în dezvoltarea învățământului confesional. În același timp, participarea sa la evenimentele care au condus la Marea Unire de la 1918 confirmă rolul activ al Bisericii în procesul de constituire a statului român modern și evidențiază responsabilitatea asumată de ierarhi în viața publică.

În calitate de episcop al Armatei Române și ulterior al Eparhiei Cetății Albe–Ismail, acesta a contribuit la consolidarea instituțională a Bisericii în noile realități politice ale României întregite. Din punct de vedere teologic, contribuția sa se remarcă prin promovarea unei viziuni integratoare asupra misiunii Bisericii, în care dimensiunea sacramentală este completată de implicarea activă în viața comunității.

Prin lucrările și intervențiile sale, Episcopul Iustinian a contribuit la articularea unui discurs coerent, adaptat nevoilor societății românești din epocă, consolidând legătura dintre credință și identitate. Relevanța acestui model rămânând actuală și astăzi, întrucât evidențiază necesitatea unei implicări active și responsabile a Bisericii în viața comunității, în condițiile păstrării valorilor sale fundamentale și a celor identitare.

În spațiul ardelean, Biserica Ortodoxă a funcționat ca instituție de coeziune spirituală și identitară, oferind comunității românești nu doar sprijin religios, ci și repere culturale și educaționale. În lipsa unor structuri politice reprezentative, clerul a fost chemat să îndeplinească și funcții de reprezentare socială, contribuind la formarea unei conștiințe colective orientate spre unitate și afirmare națională[56]. În acest context, Iustinian Teculescu se distinge ca un exponent al acestei elite ecleziastice implicate, fiind atât un slujitor al altarului, cât și un promotor al valorilor naționale.

Întreaga sa activitate, desfășurată în diferite etape ale vieții – ca învățător, preot, protopop și episcop – evidențiază o preocupare constantă pentru organizarea vieții bisericești și pentru susținerea instituțiilor de învățământ confesional. În acest sens, el se înscrie în linia clericilor și a ierarhilor ortodocși care au înțeles misiunea Bisericii ca prezență vie în societate, orientată spre edificarea spirituală a credincioșilor și spre susținerea valorilor fundamentale ale neamului[57]. Pentru el, ca și pentru ierarhii din Basarabia dezrobită de sub ocupație străină, lucrarea preotului în dimensiunea ei sacramentală este inseparabilă de cea comunitară și socială. Abordarea sa pastorală este asemănătoare cu cea a clericilor din Basarabia aflată sub ocupație țaristă, aceștia militând pentru drepturile românilor basarabeni, dar și pentru păstrarea credinței nealterate, năzuind la unitatea mult dorită în Hristos, dar și cu Biserica Mamă.

 

Bibliografie

Teculescu, Iustinian, Pentru neam și lege, București, 1931.

Asociația Cultural Creștină ,,Justinian Teculescu”, Episcopul Justinian Teculescu, apărător al spiritualității românești. Istorie și actualitate, Edit. Eurocarpatica Sfântul Gheorghe, Covasna și Harghita, 2016.

Basarabia Pământ Românesc, vol. V, Edit. Serbia, Chișinău, 2021.

Buletinul Episcopiei Cetății Albe–Ismail, anii 1930–1932.

Cornea, Luminița, „Episcopul Iustinian Teculescu (1865–1932)”, în Angvstia, nr. 10/2006.

Cornea, Luminiţa, Horia şi Bujor Teculescu despre visul de aur al românilor transilvăneni: Unirea de la 1 Decembrie 1918, Angvstia 13, Edit. Angvstia, Sf. Gheorghe, 2009.

Cornea, Luminița, Justinian Teculescu. Pentru neam și pentru lege, Edit. Angvstia, Sf. Gheorghe, 2006.

Cornea, Luminița; Catrina, Constantin; Lăcătușu, Ioan, Teculeștii din neam în neam, Ed. Angvstia, Sf. Gheorghe, 2008.

Documentele Unirii – 1918 la români, vol. IX- X, Edit. Științifică și Enciclopedică, București, 1989.

Hitchins, Keith, Românii 1774–1866, Edit. Humanitas, București,1998.

Jurebiță, pr. George, Buletinul Episcopiei Cetății Albe Ismail, IX (1932), nr. 8.

Lupaș, Ioan, Istoria bisericească a românilor ardeleni, Sibiu, 1918.

 Moraru, Pr. prof. Univ. Dr. Alexandru Dicționarul ierarhilor Bisericii Ortodoxe Române (1925-2025), Edit. Basilica, București, 2025.

Păcurariu, Pr. Mircea, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. II, București, Edit. IBMBOR, 1992.

Pentelescu, Aurel; Petcu, Ionuț-Constantin, Episcopii Armatei Române, Biografii, Documente (1921-1948), Edit. Militară, 2019.

Plugaru, Ștefan, Ierarhi ai mitropoliei Basarabiei în perioada interbelică, Edit. Artemis, București, 2012.

Revista Luminătorul, Chișinău, anii 1924–1932.

Rusu, Pr. Iosif, „Episcopul Justinian Teculescu”, în Îndrumător pastoral, Alba Iulia, 1977.

Stan, Dr. Constantin I., Activitatea Episcopului Justinian Teculescu pentru realizarea şi consolidarea Marii Uniri, Angvstia 13.

Stăniloae, pr. Dumitru, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. I, Edit. IBMBOR, București, 1996.

Veniamin, Episcopul Basarabiei de Sud, Episcopia Basarabiei de Sud-trepte de zidire și înălțare duhovnicească, publicat pe https://episcopiabasarabieidesud.md/istoric.