Tatăl meu - preotul Ioan Goreanu, un slujitor rugător, milostiv și harnic

 

 

† Veniamin,

Episcopul Basarabiei de Sud

Despărțirea de părinții trupești ne marchează viața și ne face să medităm la sensul existenței noastre, la iubirea lui Dumnezeu care se arată prin cei dragi care ne-au adus pe lume, ne-au educat și ne-au crescut cu jertfelnicie, ca mai apoi să ne responsabilizeze pentru a continua lucrarea lor. Așa a fost și tatăl meu, preotul Ioan Goreanu, vrednic slujitor al Bisericii din Basarabia, om al rugăciunii, misionar zelos și devotat, duhovnic iscusit, predicator apreciat și slujitor harnic în ogorul Domnului, tată iubitor și soț responsabil.

Scriu acest text la mai bine de jumătate de an de la trecerea sa la Domnul, în ziua de 27 martie 2026, zi în care ar fi împlinit vârsta de 73 de ani, dar Dumnezeu l-a chemat la El, pe slujitorul Său râvnitor și smerit,  pentru a sluji Liturghia cerească împreună cu toți slujitorii Săi.

Aspecte biografice din viața unui preot[1]

Tata s-a născut în familia Tatianei și a lui Iustin Goreanu, la data de 27 martie 1953 în satul Puhoi, raionul Anenii Noi, fiind cel mai mare dintre cei 7 copii (4 băieți și 3 fete) ai familiei lor. S-a născut într-o zi de vineri, o zi importantă pentru istoria Basarabiei, chiar dacă atunci nu se mai pomenea despre Actul Unirii votat la 27 martie 1918 de către membrii Sfatului Țării, care au reparat nedreptatea ce s-a făcut românilor basarabeni în anul 1812. Părinții i-au dat la botez numele în cinstea Sfântului Ioan Botezătorul și în amintirea bunicului său Ion. Ulterior, Dumnezeu a făcut ca Sfântul Ioan Botezătorul să aibă o lucrare misionară deosebită prin acest prunc care s-a remarcat ca un bun creștin, un misionar mirean cum rar întâlnești, chemându-i pe toți la Dumnezeu, iar mai apoi un preot responsabil, îndeplinindu-și cu multă dăruire de sine și abnegație îndatoririle sale preoțești.

Bunicul Iustin, sau Ostin, cum i se mai spunea,  s-a născut la 1 iunie 1928, în satul Puhoi, în familia lui Ion și a Mariei Goreanu, băștinași din Puhoi. Tatăl său a fost funcționar la primărie, iar după transformările social-politice de la începutul secolului trecut, a fost cioban până la sfârșitul vieții. Copilul Iustin a fost obișnuit cu greutățile, dovedindu-se isteț prin fire și ager la învățătură, absolvind patru clase. În tinerețile sale, a fost șef la depozitul de cereale al colhozului.

El a avut un unchi cleric, arhimandritul Epifanie Castravăț, care a intrat în monahism, viețuind într-o perioadă la Schitul Românesc Prodromu din muntele Athos. Din familie a învățat respectul față de oameni și valorile credinței, pe care le-a insuflat și copiilor săi, fiind un mare povestitor, fapt ce-l făcea iubit de toți nepoții. A avut o viață grea, atât din cauza perioadei sovietice și a familiei numeroase, cât și din cauza unei boli pe care a purtat-o peste 50 de ani, până la bătrânețe. Era un om vesel, cu mult umor și  la cei 85 de ani, după ani de suferință, internări și tratamente prin spitale, glumea zicând: Doctorii care m-au tratat  au murit de mult. La bătrânețe, ori de câte ori se îmbolnăvea, i se făcea Taina Sfântului Maslu și își  revenea, a trecut la Domnul la data de 4 martie 2013.

Bunica Tatiana (1931-1984) s-a născut în data de 10 ianuarie 1931 în familia Elenei și a lui Ion Golic, care aveau să crească un băiat și patru fete (Pavel, Tatiana, Marușca, Evdochia și Tamara). Era o femeie voinică, autoritară și ordonată, talentată, a cântat în corul bisericii din Puhoi până la închiderea acesteia. A reușit să imprime din caracterul ei și celor 7 copii ai săi: (Ion - 1953, Maria - 1955, Constantin 1957, Vasile 1959, Tamara – 1962, Vera - 1967 și Nicolae - 1969). A învățat de la mama ei, străbunica Elena, să se roage și participa la slujbe cu multă evlavie. În anul 1953, în perioda Postului Mare, fiind însărcinată, ea a participat la toate slujbele, fapt care l-a făcut pe preotul de atunci să afirme: Dumnezeu vă va binecuvânta familia cu un copil rugător, nu știa atunci că va avea un băiat și că acesta va ajunge preot peste 40 de ani. Eu fiind primul lor nepot, bunica mă iubea foarte mult și avea grijă să mă ocrotească. Din păcate, din cauza mediului în care a activat și a unor probleme de sănătate, a trecut la Domnul în februarie 1984, la vârsta de 53 de ani, după o perioadă de suferință.

 Viața în familia bunicilor a fost grea, era după cel de-al II-lea Război Mondial, după anii de foamete, aici, în spațiul nostru basarabean s-au așezat sovieticii, care construiau socialismul, făcând colectivizarea  forțată și deportând oamenii harnici și gospodari, muncitorii nu primeau salarii, tehnica era rudimentară etc. Cu toate acestea, tinerii își croiau drum prin viață, întemeind familii și educând copiii în spiritul valorilor și al tradițiilor românești.

Tata a învățat de la părinții și bunicii săi atât dragostea pentru familie, cât și respectul pentru cei din jur, deprinzând repede limbajul bunei conviețuiri într-o familie numeroasă, iar apoi, între anii 1960-1968, și-a însușit științele la școala medie din satul Puhoi. Ulterior a urmat, între anii 1968-1971, la seral, cursurile școlii medii de 10 clase, fiind nevoit să se angajeze de la vârsta de 15 ani, pentru a ajuta familia, care se confrunta cu multe dificultăți materiale. În copilărie, a trebuit să aibă grijă de frații săi mai mici și să ajute părinții la treburile gospodărești, uneori să meargă la fermă în locul bunicului cu căruța etc. Ne povestea despre jucăriile lor și mai ales despre suferința prin care a trecut, când a căzut dintr-un pom și și-a mușcat limba, fiind hrănit mai bine de o lună cu paiul. Alteori ne spunea cum, din cauza dificultăților și a sărăciei  erau nevoiți să mănânce grăunțe de porumb prăjite, dar și alte lucruri pe care cei de astăzi aproape că nu le înțeleg. Toate acestea erau dificile pentru un adolescent, maturizându-l și făcându-l să înțeleagă viața mai devreme decât alți copii din generația lui. După absolvirea școlii de 8 clase din satul Puhoi, a lucrat în construcții, absolvind cursuri de calificare ca pietrar-zidar, iar apoi ca specialist în prelucrarea lemnului.

La 4 noiembrie 1968, s-a angajat ca zidar în Chișinău, aici activând până la 2 martie 1970, când s-a concediat, dorind să-și schimbe locul de muncă. La 9 septembrie 1970, s-a angajat la un combinat de prelucrare a lemnului, activând până la 11 noiembrie 1971, când s-a concediat pentru înrolarea în Armata Sovietică. La 27 noiembrie 1971, a fost înrolat în Armata Sovietică, făcând serviciul militar la granița cu Republica Carelia. Unitatea respectivă era specializată în tăierea pădurii și prelucrarea lemnului. În timpul serviciului a avut un accident de muncă, pierzându-și degetul mare al mâinii stângi. Pentru a depăși starea, dar și pentru a urma tratamentul, i s-a acordat concediu și dreptul de a veni acasă. În contextul acestei vizite, în drumul spre casă a fost lovit de o mașină (în zona Codru - Chișinău), care i-a provocat o rană gravă la cap, urmând să-i producă suferință toată viața. La recomandarea medicului din Chișinău, s-a întors în unitate și a continuat tratamentul și serviciul militar, având gradul de sergent inferior. După doi ani, la data de 7 decembrie 1973, s-a eliberat din armată, întorcându-se în satul natal.

În armată a deprins profesia de tâmplar, dar pe care nu a practicat-o din cauza accidentului pe care l-a avut. La 30 ianuarie 1974, s-a angajat ca recepționer în brigada de încărcători și descărcători de vagoane cu materiale din Chișinău. Aici a lucrat până la 9 iulie 1974, când s-a transferat cu serviciul la Uzina de alb de zinc de la Gara Mereni, raionul Anenii Noi, unde a lucrat până în anul 1990, când s-a concediat. Serviciul de la Uzina de alb de zinc era bun, salariul era atractiv de peste 300 de ruble pe lună, iar când depășeau planul avea chiar și mai mult. Serviciul era foarte solicitant și materialul produs (albul de zinc) era toxic și producea efecte asupra sănătății muncitorilor. Mulți dintre colegii săi, care au lucrat aici, n-au ajuns la vârsta pensionării. Condițiile de aici erau similare celor din zona de nord a Rusiei, se lucra un an pentru trei și puteau ieși mai devreme la pensie, aceasta l-a bucurat. Pentru activitate sârguincioasă a primit mai multe  diplome de merit în anii 1970, 1976, 1978, 1981, 1982, 1983 etc. În anul 1990 s-a concediat, dorind să-și schimbe locul de muncă și modul de viață. Destrămându-se Uniunea Sovietică în anul 1991, s-au desființat mai multe fabrici și s-au pierdut actele, inclusiv ale tatei, urmând o perioadă de instabilitate și transformări social-politice.

Apropierea de Dumnezeu și schimbarea vieții

În perioada tinereții, pentru că biserica din sat s-a închis pe fundalul comunismului, tata era oarecum asemenea celorlalți din familie, mergea la slujbe foarte rar și nu înțelegea viața religioasă. După închiderea bisericilor pe la sate, când el era copil, în general, credincioșii mergeau să se spovedească și să se împărtășească o dată pe an, în Postul Mare. Mai ajungeau ocazional la unele slujbe de cununie sau botez, viața religioasă fiind văzută ca o chestiune care ține de tradiție și care nu avea relevanță pentru omul sovietic. Mentalitatea aceasta și sancțiunile aplicate celor care mergeau la biserică, precum și activitățile special organizate în zilele de sărbătoare, i-au făcut pe mulți să piardă ritmul unei vieți duhovnicești coerente. Din fericire, mai erau bătrânii și cei născuți în perioada interbelică, aceștia păstrau rânduiala și deveneau modele de transmitere a valorilor pentru tineri. Totul depindea de educația din familie și de atașamentul față de valorile credinței.

Dumnezeu, care cunoaște inimile oamenilor și dorește ca ei să se mântuiască, a lucrat prin colegul său de serviciu, Ion Nicolenco, fost membru activ al Oastei Domnului, născut în perioada interbelică, și după 1945, participa la întrunirile fraților organizate clandestin pe la casele foștilor membri. Acesta l-a catehizat, l-a luat cu el la biserică, l-a dus la preot pentru a se spovedi, ajutându-l să devină un credincios practicant, căutător al celor duhovnicești și al rugăciunii. În acest context, tata a hotărât să nu mai fie formalist în viața sa, ci să fie un creștin practicant, care mărturisea deschis credința, în pofida regimului comunist. El nu se sfia să spună că este creștin ortodox, postea toate posturile și împlinea rânduielile creștinești, cum se putea în vremea respectivă. Acest lucru a scandalizat pe unii dintre prietenii lui și chiar pe unii din familie, pentru că bunul lor camarad și frate nu mai mergea la petreceri și distracții, pe la nunți și alte evenimente, el prefera să meargă la biserică, de cele mai multe ori, la Chișinău. Au venit frații și bunicii să-l întrebe ce s-a întâmplat. Majoritatea celor din jur au crezut că a intrat într-o grupare religioasă, întrucât pentru mulți creștinismul se reducea la cele câteva lucruri pe care le făceau în mod obișnuit în ascuns, chiar și membrii de partid. El însă și-a asumat purtarea Crucii și mărturisirea credinței, reușind să-i apropie de Dumnezeu pe toți cei din familie. A fost chemat la Primărie ca să fie anchetat, le-a spus că este ortodox și nu încalcă legile țării, astfel l-au lăsat în pace. Pentru credința sa a fost de mai multe ori sancționat la serviciu, pentru că nu participa la manifestațiile ocazionale (subotnice, zile de sărbătoare etc.), i s-au tăiat premiile și alte beneficii, dar asta nu l-a afectat. El era foarte ferm în credința lui, chemându-i pe toți la biserică și îndemnându-i să-L aibă pe Dumnezeu în viața și inima lor. Avea grijă ca frații lui, dar și alții din anturajul său să nu facă compromisuri și să devină membri de partid, încurajându-i să păstreze valorile credinței.

La noi, în Basarabia, înainte de 1990, nu se găseau cărți religioase, cărți de rugăciuni, nici Biblia, era un vid religios, de obicei se publicau cărți de propagandă ateistă. Unele cărți le-ar fi cumpărat din România, dar frontierele erau închise și nu puteau fi aduse. Cei mai tineri nu știau să citească cu caractere latine, deoarece noi învățam la școală cu alfabetul chirilic, lucru care făcea cititul mai dificil. Se mai găseau unele cărți din perioada interbelică pe la bătrâni sau pe la călugării retrași în casele unor creștini. Aceștia le-au salvat de la  distrugere, păstrându-le în ascuns și citind discret din ele. Uneori le vindeau celor apropiați, ascunzându-le de comuniști. Mulți credincioși le copiau în caiete, transcriind rugăciunile, acatistele și alte cărți de folos. Pentru deținerea unor astfel de cărți sau materiale, puteau primi ani grei de închisoare. Tata, după multe eforturi și negocieri, a reușit să cumpere o Biblie, ediția sinodală, publicată la București în anul 1936, de la un călugăr din Chișinău (ierodiaconul Sevastian Ciobanu), era o adevărată comoară pentru familie. A dat, pentru a o procura, o sumă foarte mare de bani, echivalentul a peste o 1000 de mărci, erau cam 7 salarii minime.

Astfel, după apropierea de biserică, a început să facă studiul biblic, îmbinând activitățile familiei cu cele de la serviciu, ducând o viață echilibrată sub ascultarea duhovnicului. De multe ori le citea din Biblie celor care veneau la noi, fapt care îi făcea pe unii să-l evite. Făcea ascultare de duhovnic în toate și simțea lucrarea lui Dumnezeu în viața lui, iar această stare îi aducea bucurie și statornicie în calea spre mântuire.

Viața în familie cu bucuriile și împlinirile ei

După revenirea din armată, în anul 1974, s-a căsătorit cu domnișoara Evdochia Nogailîc, organizând nunta la data de 14 septembrie. Pe mama nu a cunoscut-o prea bine, dar a ascultat de sfatul bunicului, care i-a spus că este o fată harnică și serioasă.

Ulterior, cu multe eforturi, și-a construit propria casă în curtea bunicilor săi, Ion și Maria, care i-au lăsat moștenire casa, lăsând pe unchii săi, Petru (1930) și Pavel (1938), să-și extindă grădinile, doar cu condiția  să fie pace între toți. Pentru că în perioada respectivă era greu să obții un teren pentru construcție, s-a bucurat că a primit această moștenire în vecinătatea rudelor și a început demersurile pentru construirea casei. În iunie 1975 a făcut chirpicii, iar apoi și-a construit casa, pe care a extins-o și modificat-o pe parcursul anilor, potrivit necesităților familiei.

Anul 1975 a adus multe realizări pentru familia noastră, părinții au construit casa și s-au bucurat de nașterea primului copil. Tata era fericit când m-am născut eu. Îmi spunea că, după ce au terminat de făcut chirpicii pentru casă, în aceeași zi, în urma efortului depus, mama a fost internată și m-a născut. Dorind să aibă o familie frumoasă, a mulțumit lui Dumnezeu și mi-a pus numele Veaceslav. În pofida contextului, părinții au organizat botezul meu la biserica Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil din satul Țipala, slujba fiind oficiată la 22 iulie 1975, în prezența multor nași și rude, după cum era obiceiul.

Dumnezeu a binecuvântat familia lor cu șase copii, trei băieți: Veaceslav - 1975, Ioan - 1980 și Pavel – 1984, dar și cu trei fete: Natalia -1976, Maria - 1982 și Alexandra – 1989, toți copiii au primit o educație frumoasă în familie, urmând studii universitare și implicându-se în lucrarea misionară a Bisericii.

Pentru că a avut o copilărie marcată de greutățile prin care a trecut Basarabia în perioada sovietică, s-a îngrijit ca noi să facem studii pentru a avea o profesie. Voia să devenim oameni de omenie, dar să avem și cultură, să depășim nivelul lor și mai ales să putem avea acces la alte tipuri de activități. Știa despre disprețul celor care se aflau la conducere față de cei născuți pe la sate, față de cei care nu făceau parte din rândurile partidului și față de cei care aveau rude în România sau deportați în familie. Pentru partidul unic, aceștia erau considerați fără origini sănătoase și trebuiau monitorizați, fiind angajați doar la muncile cele mai de jos.

Astfel, pentru a ne educa responsabil și pentru a fi sigur de pregătirea noastră, ne verifica, uneori, la teme și ne întreba din materiile  pe care le aveam de pregătit pentru școală. Se supăra când nu aveam lecțiile făcute sau când mai făceam și noi câte o boacănă. Lucrurile se remediau imediat, iar noi intram în rânduială.

Când avea timp, mai ales în serile de iarnă, ne citea din Biblie și din Viețile Sfinților. A reușit să facă rost de un volum din Viețile Sfinților, din care ne citea, arătându-ne cum Dumnezeu lucrează în mod minunat și cum îi ocrotește pe cei care se roagă și fac voia Lui. Pe lângă educația din familie, tata ne lua cu el la biserică. Avea grijă să ne creeze deprinderea de a participa la Sfânta Liturghie și să ne încurajeze să devenim buni creștini. De multe ori după Sfânta Liturghie, pentru că mai aveam ceva timp până la ora la care pleca autobusul spre satul Puhoi,  intram cu el prin librării și îmi cumpăra cărți. Am fost tare fericit când mi-a procurat enciclopedia Vreau să știu și Dicționarul Explicativ al Limbii Române în două volume, acestea fiind o cheltuială semnificativă din bugetul familiei, dar el dorea să avem materiale necesare pentru dezvoltarea noastră intelectuală. De la el am moștenit dragostea pentru cărți și dorința de a avea o bibliotecă personală.

În casa noastră era o atmosferă creștină din toate punctele de vedere, noi mergeam la biserică în fiecare duminică, ne spovedeam și ne împărtășeam în toate posturile, nu se făcea niciodată dezlegare la mâncăruri de dulce, în post etc. Părinții ne-au învățat să postim și să ținem rânduiala, ei ne-au explicat rostul postului. Era tare frumoasă atmosfera, iar mama se străduia să ne răsfețe cu mâncărurile speciale.

De asemenea, era foarte atent ca nu cumva să ne însușim ce nu este al nostru, ne învăța să nu furăm, să fim cinstiți și sinceri. Odată am găsit un ceas pe drum, când l-a văzut, m-a întrebat de unde îl am și m-a trimis să-l duc acolo unde l-am găsit, spunându-mi că poate omul care l-a pierdut îl caută. Atunci mi-a povestit cum a fost trimis de duhovnicul lui să înapoieze banii pe care i-a primit în plus de la o familie pe care o ajutase cu procurarea unor lucruri. Ne spunea că nu trebuie să luam nimic din ce nu este al nostru, ne povestea despre Vlad Țepeș și despre ordinea din țară, dar și despre disciplina din Germania, unde oamenii nu fură.

Nu dorea să trecem prin greutățile prin care a trecut el și nici să fim stingheriți sau rușinați în fața celor care aveau studii superioare. Pe atunci, puțini tineri reușeau să continue studiile, iar cei care făceau studii erau respectați în familie și comunitate. Lucrurile erau diferite față de  vremea noastră, când aproape toți urmează studii universitare.

După ce am finalizat gimnaziul la școala medie din sat, făcea eforturi să ne trimită la studii, iar când veneam în vacanță se străduia să ne bucure cu ce putea, ne cumpăra haine, ne dădea bani de drum etc. Uneori îmi spunea că simte atunci când suntem pe drum sau ne întoarcem spre casă. Se ruga mereu pentru noi, îndeosebi când aveam examene  și apoi avea grijă să ne întrebe despre rezultatul obținut etc. Dorința și râvna lui a făcut ca toți cei șase copii ai săi să urmeze studii superioare, cinci dintre ei au absolvit școli teologice în România, Serbia și Republica Moldova, dintre care trei fiind doctori în teologie, clerici harnici și implicați în misiune, cu rezultate deosebite în lucrarea lor.

În copilărie, ne explica aspecte din viața socială, străduindu-se să ne păzească să nu ajungem în rândurile membrilor partidului comunist (octombrei și pionieri), când am ajuns la vârsta școlară, ne spunea că este o lepădare de credință și ne încuraja să nu purtăm însemnele specifice. Era foarte atent cu noi, ne sfătuia cum trebuie să ne comportăm și cum să procedăm în diferite împrejurări.

Avea o grijă aparte față de copiii care urmau să-și ia zborul din casa părintească, de obicei, avea o discuție cu fiecare explicându-i sensul vieții, scopul școlii și îl încredința ocrotirii Maicii Domnului, dăruindu-i o icoană și o carte de rugăciuni. Se ruga împreună cu acel copil și îl încredința lui Dumnezeu, îndemnându-l să alerge la El în necazuri și bucurii. Ne învăța să-i spunem Maicii Domnului toate grijile noastre și să avem credință că ne va călăuzi. De asemenea, fiind trecut prin greutățile vieții, ne spunea că vom întâlni oameni răi, care săvârșesc tot felul de fapte, dar noi să nu fim ca ei, el ne dorea sfinți și ne dădea exemple din viețile sfinților. Ne încuraja să ne urmăm cursul vieții și să fim buni creștini chiar și atunci când nu va mai fi cu noi. Acest lucru ne bucura și ne responsabiliza pentru că aveam deja trasate direcțiile pentru viață.

Pentru că era foarte prietenos și deschis, iar casa noastră era situată la intersecția unor drumuri care duceau spre centrul satului, făcea ca familia noastră să devină o gazdă bună pentru rudele care veneau adesea în vizită, abătându-se pe la noi în drumurile lor. Uneori era dificil pentru părinți, pentru că unii oaspeți uitau pentru ce veniseră. Ei erau obișnuiți să fie tratați și onorați, cum este obiceiul pe la satele din Basarabia. Spunând duhovnicului despre ispitele cu care se confruntă în familie, a primit sfatul ca să-i onoreze pe toți, dar după ce îi servește cu un pahar cu vin și cu ce mai aveau ei prin casă, să le citească din Biblie și să-i cheme la rugăciune. Atunci a observat că cei care nu erau grăbiți și aveau chef să mai petreacă se scuzau și se retrăgeau, parcă îi mâna un duh. Așa s-au ales lucrurile, unii au mers la biserică, iar alții au rămas departe de ea.

Lucrând cu perseverență, a reușită să-i aducă la biserică pe toți din familia sa, iar pe doi dintre frați i-a încurajat și susținut să urmeze teologia și să devină preoți. După 1980 a vrut să meargă la teologie la Odesa, dar, pentru că avea deja trei copii, nu a fost primit la studii.

În anul 1982, în noaptea de Paști a avut un accident, fiind internat în stare gravă  la spital. Mama era foarte speriată, iar medicii îi dădeau puține șanse de supraviețuire. Toată familia era îngrijorată și se ruga pentru vindecarea lui. Ulterior, medicii i-au recomandat să se pensioneze pe caz de boală, încadrându-l ca invalid de gradul I. El n-a vrut să rămână acasă, ci a revenit la serviciu pentru ca tânărul care conducea motocicleta să nu fie sancționat. Făcea permanent tratamentul prescris de medic, dar tot avea dureri puternice de cap. Timp de cinci ani a urmat tratamentul cu rigurozitate, având un regim alimentar foarte strict etc. În acea perioadă și-a făcut timp pentru rugăciune și lecturi biblice, făcând și unele pelerinaje pe la mănăstirile existente în Ucraina. A făcut un pelerinaj la Lavra Peșterilor din Kiev și un pelerinaj la Mănăstirea Poceaiv pentru a se închina la moaștele Sfântului Cuvios Iov. În urma rugăciunilor, s-a vindecat în mod minunat, contrar afirmațiilor medicilor, reușind chiar să continue studiile și să fie hirotonit preot, mai târziu. La sfatul duhovnicului a devenit un misionar laic, vorbind tuturor despre Dumnezeu și chemându-i la Biserică, mulți dintre cei aduși de el la biserică au devenit preoți sau călugări.

Era solidar cu frații și surorile lui, iar pentru că nu aveau multe posibilități, s-a străduit să-i ajute să-și construiască case.  El și cu fratele Vasile  zideau, iar ceilalți cărau materiale, și astfel încet, în câteva luni casa era gata. Era empatic cu oamenii săraci și năcăjiți din sat, mergând la ei să-i ajute la lucru, mai ales pe cei bătrâni.

După trecerea la Domnul a bunicii Tatiana, în februarie 1984, a avut grijă de frații și surorile lui mai mici, mai ales de cei necăsătoriți, îi sprijinea financiar și îi învăța cum să procedeze în diferite situații ale vieții. Era apropiat de fratele Nicolae și sora Vera, care și-au pierdut mama în perioada adolescenței, încercând să suplinească rolul de părinte. De asemenea, era bucuros pentru realizările fratelui Constantin, a fratelui Vasile, care ulterior a devenit preot și avea cu cine discuta aspecte pastorale. Avea o relație foarte bună cu toți frații și cumnații lui, devenind sfătuitorul și prietenul celor din familie și menținând echilibrul. Când vedea un tânăr nehotărât, îl îndruma și se străduia să-l ajute, era plecat din casa părintească de la 15 ani și cunoștea greutățile înstrăinării și  lipsurile.

După serbarea unui mileniu de la încreștinarea rușilor, în anul 1988,  în Basarabia, au început să se deschidă bisericile și mănăstirile, iar mișcarea de renaștere națională a făcut posibilă detașarea de gândirea sovietică și schimbarea perspectivei, revenirea la valorile noastre strămoșești și apropierea de neamul nostru românesc.

În anul 1990, la 11 iulie,  s-a angajat ca paznic la Episcopia Chișinăului, care îl avea ca episcop pe tânărului arhiereu Vladimir Cantarean, trimis de Patriarhia Moscovei, deoarece era de neam român. Acesta avea mandatul de a restabili pacea din eparhie după conflictele iscate în perioada Mitropolitului Serapion Fadeev[2]. Totodată, în anul 1990 s-a deschis posibilitatea comunicării cu ierarhii din România, în special cu Preafericitul Daniel, pe atunci Mitropolit al Moldovei și Sucevei. Prezentând situația școlilor teologice și problemele din Basarabia, Patriarhia Română a oferit mai multe burse pentru tinerii din Basarabia care doreau să studieze teologia. În acest context, s-a ivit oportunitatea ca Episcopia să trimită tineri în România la școlile teologie.

Atunci, cu sfatul și binecuvântarea Înaltpreasfințitului Mitropolit Vladimir[3], care era pe atunci episcop al Chișinăului, tata m-a îndrumat să merg la Seminarul Teologic, dar se confrunta cu mentalitatea celor care spuneau că românii folosesc calendarul îndreptat, că nu se mântuiesc etc., dar și cu nesiguranța mea, fiindcă aveam în minte perspectiva din spațiul sovietic unde înscrierea era posibilă după eliberarea din armată. Atunci a mers la duhovnicul lui, la părintele Ermoghen Adam și l-a întrebat cum trebuie să procedeze. Acesta, un om luminat, mare duhovnic și teolog de seamă, care a format după aceea generații de teologi și slujitori la Facultatea și Academia din Chișinău, doctor în Teologie în perioada sovietică, i-a spus să mă trimită la Seminar, zicându-i: Când pui în pământ, nu întrebi pământul ce să pun în tine, ci semeni, iar Dumnezeu îl face să crească și să aducă rod bun. Să meargă la școală, iar acolo o să învețe ce trebuie să facă în viață. Astfel, am ajuns să susțin examenele și să fiu admis la Seminarul Teologic de la Mănăstirea Neamț, începând școala la 16 octombrie 1990. Îmi aduc aminte de pregătirea pentru a merge la Seminar, de formalitățile pe care trebuia să le urmăm pentru eliberarea unui pașaport  și de grija părinților pentru mine. De asemenea, îmi amintesc despre  participarea la hramul Sfintei Cuvioase Parascheva în zilele de 13-14 octombrie 1990. Era pentru prima dată când vedeam atât de mulți oameni adunați la o slujbă, Iașul era foarte aglomerat, iar noi eram fericiți de momentele pe care le trăiam.

Tata s-a implicat activ la deschiderea bisericii din satul Puhoi, făcând parte din Consiliul parohial, având atribuțiile de revizor. Era iubit și apreciat de toți, a fost chemat de mai multe ori să fie hirotonit, dar, neavând studii teologice, a refuzat. Ulterior, arhiepiscopul Vladimir al Chișinăului, văzând râvna lui pentru credință și apreciind calitățile sufletești, caracterul integru, pregătirea duhovnicească, cunoștințele de istorie și de teologie pe care le dobândise ca autodidact, l-a hirotonit diacon și apoi preot, la sfârșitul anului 1992, numindu-l preot paroh la parohia Nașterea Maicii Domnului din satul Cobusca Nouă, raionul Anenii Noi.

Pe când lucra la Episcopie, a învățat de la preoții mai în vârstă să respecte rânduiala, să fie foarte atent cu episcopul, cu preoții și cu toți cei care veneau pe acolo. Îmi spunea că altădată de la preoți mirosea a tămâie și vorbeau despre Dumnezeu, iar cei mai tineri miros a benzină și vorbesc despre mașini, arătând cât de lumești au devenit unii preoți din generația de astăzi. Slujirea lor nu trebuie să se rezume la oficierea unor „servicii religioase”, ci să conștientizeze ai cui slujitori sunt și că au misiunea apostolică de a sfinți lumea.

Având experiența duhovnicească și fiind format la școala unor buni duhovnici, se străduia să-i împace pe toți care ajungeau la Episcopie cu tot felul de probleme. Uneori oamenii veneau să ceară tot felul de lucruri, să-și reclame preoții, iar el, fiind la poarta Episcopiei, discuta cu ei, îi sfătuia, le explica cât este de grea misiunea preotului, iar aceștia se întorceau acasă liniștiți. Știa să așeze lucrurile astfel încât toți să fie în pace. A învățat să-i odihnească pe toți, făcându-și mulți prieteni în rândul preoților din Mitropolie. A îndrumat mulți tineri spre biserică și apoi spre teologie, unii devenind preoți îl vizitau și continuau să-l aibă- ca prieten, iar după ce a devenit preot- ca duhovnic.

Preot paroh la parohia Cobusca Nouă

În contextul deschiderii mai multor biserici și a lipsei preoților, pentru a răspunde nevoilor credincioșilor din Basarabia, au fost hirotoniți, după o scurtă perioadă de pregătire, tineri care doreau să slujească lui Dumnezeu. În acest context, tata a fost chemat de mai multe ori ca să fie hirotonit, dar a refuzat de fiecare dată, considerându-se nepregătit pentru această înaltă slujire. În toamna anului 1992, după mai multe discuții avute cu ierarhul său, pe parcursul celor doi ani de activitate la Episcopie, a acceptat să primească hirotonia. Astfel, cu ocazia sfințirii bisericii Nașterea Maicii Domnului din satul Cobusca Nouă, raionul Anenii Noi, la data de 17 octombrie 1992, a fost hirotonit diacon, iar la data de 4 decembrie 1992, a fost hirotonit preot la biserica Sfântul Teodor Tiron – Ciuflea din Chişinău. Ulterior, prin voia lui Dumnezeu, a fost numit preot paroh la parohia Nașterea Maicii Domnului din satul Cobusca Nouă, începându-și activitatea la data de 25 decembrie 1992. Întrucât s-a atașat de credincioșii din acest sat, a slujit cu multă dăruire la Cobusca Nouă până la începutul anului 2018, când s-a retras din cauza unor suferințe personale. Era bucuros că biserica acestei parohii avea ca ocrotitoare pe Maica Domnului și organiza cu mult fast sărbătoarea hramului, dar și alte evenimente importante din viața comunității.

Inițial, tata a fost hirotonit preot pe seama parohiei Sfântul Ierarh Nicolae din satul Puhoi, dar nu s-a transferat în satul natal, întrucât s-a atașat de credincioșii din această localitate. El a rămas să slujească în parohia unde și-a început activitatea până la sfârșitul vieții. A învățat rânduiala tipiconală și se pregătea cu multă minuțiozitate pentru fiecare liturghie, se ruga mult, citea din Sfânta Scriptură, din Psaltire, Scrierile Sfinților Părinți, din Pateric și Proloage. Ținea cu sfințenie la rânduiala Bisericii și nu făcea pogorăminte, se spovedea cu regularitate și se bucura de multă apreciere din partea Mitropolitului și a colegilor preoți, era considerat un preot model în eparhie și în protopopiat.

El avea experiența vieții, trăise în comunism, cunoscuse câțiva duhovnici buni, era un autodidact, și cu toate acestea, s-a înscris la cursurile Seminarului Teologic de la Mănăstirea Noul Neamț, pe care le-a urmat între anii 1993-1997, absolvindu-le cu rezultate deosebite. În această perioadă, mai ales în timpul vacanțelor, era ajutat de noi la partea liturgică, dar și de surorile mele care cântau la strană de la deschiderea bisericii în satul natal, Puhoi.

Când a ajuns la Cobusca Nouă, a constatat că are mult de lucru, lumea era împărțită în cei care aveau o educație religioasă și cei care aveau o educație ateistă. De aceea, mulți veneau la biserică foarte rar, mai ales la unele evenimente din familie, botez, cununie sau înmormântare, iar alții nu veneau deloc. A făcut vizite pe la casele tuturor credincioșilor din parohie și s-a străduit să-i apropie pe toți de Dumnezeu. Pentru aceasta și-a sacrificat propria familie, mama locuia în satul Puhoi unde avea serviciul, iar tata era la parohie majoritatea timpului. După hirotonia sa ca preot, responsabilitatea familiei a revenit mamei, ea trebuia să se îngrijească de cele necesare, să îngrijească de gospodărie și de copiii care mergeau la școala din satul Puhoi. Mergea acasă câteva zile pe săptămână, iar în perioada Postului Mare stătea mai mult la biserică. Era greu în anii respectivi, noi nu aveam mașină și tata trebuia să meargă cu mașini de ocazie, să schimbe trei mașini într-o direcție, la fel și la întoarcere. Uneori ajungea repede, alteori făcea pe drum și jumătate de zi, deși distanța era doar de 35 de km, parcurgea pe jos, săptămânal, distanțe mari. Deseori am mers cu el pe jos de la Albinița până la Cobusca, erau vreo 6-7 km. Pentru că bisericile erau formate în mare parte din oameni săraci, nu percepea taxe la nici o slujbă. Dacă cineva lăsa ceva pentru biserică, era bine, dacă nu, era la fel. De asemenea, comunitatea nu putea să-i ofere un salariu corespunzător, de multe ori abia îi ajungeau banii de la o lună la alta pentru întreținerea bisericii și achitarea dărilor către Mitropolia Chișinăului.

Fiind format la școala bătrânilor duhovnici, el purta întotdeauna reverenda și culionul, avea părul lung și se distingea prin ținută. Purtarea reverendei nu era simplă în Basarabia postcomunistă, erau mulți care îi denigrau și-i disprețuiau pe preoți, păstrând mentalitatea ateistă. Uneori, fiind văzut pe stradă, mergând cu mașini de ocazie, era luat de unii pentru a-l umili, dar prin mila lui Dumnezeu reușea ca mulți dintre ei să-l caute la biserică și să-i devină fii duhovnicești. Dumnezeu lucra în mod minunat!

Ca preot, locuia la casa din curtea bisericii. Aici credincioșii îl găseau pentru îndrumare și sfat, știau că în el vor afla un prieten și un confident, dar mai ales un rugător către Dumnezeu. Mulți veneau la el din satele vecine, iar el avea răbdare să-i asculte și să-i îndrume pe toți. Se străduia să le arate iubirea lui Dumnezeu pentru oameni și să-i îndemne să aibă grijă de sufletele lor.

A înțeles importanța educației pentru tânăra generație în spiritul Evangheliei, de aceea s-a angajat la școala din satul Cobusca Nouă, unde preda ore de Religie. Așa a ajuns să apropie de biserică o parte dintre profesorii și învățătorii din sat, dar mai ales pe elevii curioși să afle mai multe despre Dumnezeu și biserică. Era foarte bucuros când biserica se umplea de copii. Se străduia ca, la marele sărbători, să le ofere daruri tuturor copiilor prezenți la biserică și să le arate apreciere pentru implicarea lor în promovarea tradițiilor și a păstrării credinței.

În misiunea sa, a căutat diferite metode pentru a-i apropia pe credincioși de Dumnezeu, a organizat cateheze săptămânale, procesiuni, pelerinaje pe la mănăstirile din Republica Moldova, România și Ucraina, mulți pelerini vindecându-se de bolile lor. Era necăjit pentru că fiica lui cea mică, Alexandra, purta ochelari cu dioptrii (+7) și se ruga pentru vindecarea ei. Odată a mers să se închine la moaștele Sfântului Kukșa de la Odesa, unde s-a rugat îndelung pentru sănătatea și vindecarea Alexandrei, aceasta s-a vindecat în mod miraculos. Medicii, care au consultat-o ulterior, nu puteau crede că s-a întâmplat o astfel de minute. Ca mulțumire adusă lui Dumnezeu, a pictat o icoană a Sfântului și a vorbit tuturor despre lucrarea minunată al Sfântului Kukșa. De asemenea, mulți credincioși s-au vindecat prin rugăciunile lui, când aveau un necaz veneau la preotul lor să-i ceară să se roage pentru ei și Dumnezeu îi ajuta. Avea multe pomelnice, pe care le pomenea cu atenție la fiecare slujbă, spunând că este datoria lui să se roage pentru toți.

Mulți credincioși veneau să-i mulțumească după ce Dumnezeu le împlinea cererile. O mamă, care era medic pediatru, a venit la el și i-a spus că fiul ei are o boală și nu se vindecă, el a miruit în semnul crucii copilul pe cap, unde era acea pată, iar peste o săptămână doamna a venit s-i spună că a început să-i crească părul, semn al vindecării. De asemenea, după ce oficia Taina Sfântului Maslu, mulți dintre cei mai suferinzi se vindecau și începeau să vină la biserică. Avea grijă la spovedanie, să nu devină o formalitate, cum se mai întâmplă.

În perioadă slujirii în satul Cobusca Nouă, s-a îngrijit să renoveze biserica, să o picteze în interior, să procure obiecte și cărți de cult noi, să înnoiască exteriorul, să amenajeze curtea bisericii și să îndepărteze apele de la fundație, să reconstruiască gardul împrejmuitor al bisericii, să înființeze un cimitir în localitate și să pună cuvântul Domnului în inimile credincioșilor. Pentru că avea experiență în construcții, de multe ori lucra el singur, zidea, tencuia și repara ce era nevoie. Se amuza când unii treceau pe drum și îl salutau, făcând abstracție de faptul că preotul le făcea lucrările la biserica din satul lor, nici măcar nu veneau să dea o mână de ajutor.

Pentru că parohia avea o filie, satul Socoleni, s-a îngrijit de amenajarea unui cimitir în acest sat, dar și de construirea unei biserici, pe care n-a finalizat-o, a construit-o la roșu, întrucât starea de sănătate nu i-a permis să finalizeze lucrările.

De asemenea, s-a străduit să trimită mai mulți tineri din parohie la școlile teologice din România, formându-i duhovnicește și chemându-i la slujirea lui Dumnezeu. Se străduia să le vorbească despre istoria adevărată, să le arate greutățile prin care au trecut înaintașii în perioada sovietică, să le amintească de rudele deportate în Siberia, despre cei refugiați în 1944 în România, iubind neamul și țara. Încet și sigur modela în sufletele lor iubirea de Dumnezeu și dragostea față de neamul din care provin. Era foarte bucuros să viziteze mănăstirile din zona Moldovei și să vadă ctitoriile ștefaniene. Se bucura de fiecare întâlnire cu rudele din România, discutând despre situația lor religioasă.

Avea un mare respect față de episcopi și față de frații preoți, nu-i vorbea de rău, ci se ruga pentru ei. Uneori îmi povestea despre greutățile slujirii și ispitele care pot apărea, despre faptul că preoții și arhiereii nu sunt înțeleși corect de oameni, toți au doar pretenții și așteptări, pe ei nu-i ajută și nu-i încurajează nimeni. L-am întrebat de ce crede așa și mi-a explicat că ei îl au prieten pe Dumnezeu, pentru că misiunea lor este una sfântă, iar lumea îi vrea după chipul ei. Despre preoți îmi spunea că ei sunt înțeleși de duhovnic și de episcop, care este părintele tuturor, pe când ceilalți oameni, de multe ori, le creează ispite și situații tensionate, pentru că nu li se acordă atenție așa cum și-ar dori.

Era un slujitor foarte responsabil și atent, făcea proscomidia foarte atent și cu multă evlavie, așezând fiecare miridă cu mare grijă pe Sfântul Disc. Pe toate le făcea milimetric și avea o pasiune  de a avea altarul curat și ordonat. Rar mi-a fost dat să văd această disciplină la preoții noștri de azi. De asemenea, era preocupat de veșmintele liturgice și de celelalte podoabe bisericești, având grijă să schimbe acoperemintele în funcție de sărbătoare și de culoarea liturgică.

Pentru că noi, copiii lui, învățam în România, era uneori marginalizat de unii colegi preoți din protopopiat, alteori era acuzat că nu este în duhul lor, avea grijă să fie echilibrat și să nu depășească limitele în cadrul discuțiilor, la ședințele de protopopiat, care uneori degenerau. Le prezenta lucrarea din Patriarhia Română, admira disciplina și pregătirea preoților, era bucuros să primească oaspeți, le vorbea despre mănăstirile pe care le vizitase. Când veneam acasă cu vreun preot sau călugăr, avea grijă să-l primească cu multă atenție, iar la plecare să-i ofere un dar pentru a fi pomenit. Aceștia erau impresionați de ordinea și disciplina lui, de dragostea și deschiderea pentru toți. Dăruia veșminte, diferite obiecte sau ce avea el mai frumos. După ce mi-am început activitatea la Patriarhia Română, o parte dintre colegi i-au devenit ostili, considerând rămânerea mea în Patriarhia Română un act de trădare pentru el. Îmi spunea, uneori, că simte ostilitatea lor și atitudinea antiromânească și era foarte necăjit de abordarea unora. El încerca să fie corect în fața lui Dumnezeu și nu ținea cont de părerile oamenilor, era conștient de misiunea și responsabilitatea sa, fapt pentru care s-a străduit în parohie să țină lucrurile în bună rânduială și să evite discuțiile polemice inutile. De multe ori îmi spunea să vin să slujesc ca preot cu el la parohie, îmi zicea că el va spovedi, iar eu să mă ocup de celelalte activități ale bisericii. Se crease o relație de părinte-fiu, dar și de prietenie, tata având încrederea să se consulte în momentele dificile, pentru a lua hotărâri bune pentru parohie.

L-am văzut mereu preocupat de cele duhovnicești și de mântuirea credincioșilor, apreciind timpul pe care îl petrecea la rugăciune în fiecare zi. Se trezea în zorii zilei și se ruga câteva ore. De obicei, citea rugăciunile de dimineață, câteva catisme din Psaltire, Acatiste, Paraclisul Maicii Domnului și alte canoane, îi plăcea să petreacă în liniște, organizându-și programul aproape ca la mănăstire. Uneori se întâmpla să dorm în aceeași cameră cu el, în perioada vacanțelor, când mergeam cu toată familia la biserica din Cobusca. Atunci am văzut cum tata se trezea să se roage, având grijă să nu mă deranjeze, mă simțeam rușinat că el se roagă, iar eu dorm și mă așezam la rugăciune cu el. Știa să îmbine munca cu rugăciunea, având un echilibru sufletesc aparte, echilibru pe care îl transmitea și celor din jur. Atunci când era întrebat de ce se roagă atât de mult, spunea că are copiii departe de el, credincioși bolnavi, în temniță sau în călătorie și că trebuie să ceară mila lui Dumnezeu pentru ei. Mai spunea că rugăciunea îl hrănește, preferând să petreacă timpul în rugăciune. Când era secetă, credincioșii din sat știau, că dacă vor face procesiune pe câmp și vor înălța rugăciuni, Dumnezeu le va trimite ploaie și așa se întâmpla. Am participat la câteva procesiuni.

Era atent cu fenomenele prozelitiste din parohie, iar când apărea vreo mișcare mergea împreună cu unii credincioși și dezbătea cu cei veniți să facă prozelitism, discuta pe teme teologice și aceștia plecau. La fel a procedat și când a venit în sat o vrăjitoare, a mers la ea și a discutat. Aceasta a încercat să-l vrăjească, iar el s-a rugat. Pentru că nu a reușit nimic, respectiva a plecat din sat.

În anul 1996 tata s-a îmbolnăvit grav și credea că nu va depăși acea încercare, fapt pentru care a discutat cu mine și mi-a spus că el mă va ajuta, cât va putea, să finalizez școala, dar eu să am grijă ca și frații mei să termine școală și să fie în bună rânduială. Dumnezeu i-a dăruit sănătate și a trăit până în anul 2025, bucurându-se de cei 20 de nepoți și de alte daruri ale familiei.

Îmi vorbea despre monahism cu admirație și mă încuraja să devin călugăr, îi vedea pe toți monahii ca pe niște sfinți și aprecia nevoințele lor duhovnicești și preocupările cărturărești. Uneori îmi spunea că ar vrea să intre în monahism.

În anul 2007, când am intrat în monahism la Mănăstirea Neamț, s-a rugat pentru mine și mi-a spus, prin frații mei care au participat la slujba de călugărie, că nu-l interesează demnitățile lumești, ci că își dorește să fiu un bun călugăr și vrea să-i am ca model pe marii cuvioși. Mi-a spus că Dumnezeu cheamă oamenii la slujire unde știe El, unde este nevoie de lucrarea lor.

Ulterior, la hirotonia mea în preot în ziua pomenirii Sfântului Cuvios Antonie cel Mare, la 17 ianuarie 2008, avea să-mi transmită prin fratele Pavel, că el mă vrea sfânt, nu-l interesează alte slujiri sau demnități.

Tata a avut grijă să ne îndrume și să ne ajute pe toți. S-a ocupat de creșterea nepoților care erau mai aproape de el, petrecând adesea timpul cu ei. S-a străduit să le facă sau să-i ajute pe copii să-și procure o casă, lucrând personal la construcția casei fratelui Ioan. L-a iubit pe fiul Pavel, ultimul dintre băieți,  care a urmat liceul în satul Puhoi, ajutându-l mult la treburile casnice, fiind foarte priceput și după inima lui.  Când a plecat la studii, la Belgrad, tata s-a rugat ca Dumnezeu să-l ocrotească, pentru că era departe de casă, iar când a fost hirotonit preot pentru o comunitate din Torino, el se bucura pentru realizările părintelui Pavel. Tare se bucura de darul pe care Dumnezeul l-a sădit în fiicele sale, vocea duioasă și aplecare spre cele duhovnicești. Era bucuros că iubesc biserica și cântă la strană de la vârsta copilăriei, adesea ajutându-l în misiunea sa. De multe ori se emoționa când asculta colindele în familie sau când la strană răspunsurile liturgice erau date de copiii și nepoții lui. Avea o mângâiere și o stare de pace aparte.

Tata era un preot milostiv și sensibil

Rareori mi-a fost dat să văd pe cineva să aibă lepădarea de lume așa cum o avea tata, era în stare să dea tot ce avea. Provenind dintr-o familie care trecuse prin multe greutăți, s-a străduit și mai mult să fie atent cu cei săraci, cu cei din familii defavorizate, cu cei care erau blamați și trăiau la periferia societății. El știa povara înstrăinării și neputințele celor care nu aveau loc de muncă și era solidar cu ei.

Înainte de a fi preot, când venea câte un consătean sau vecin să-i ceară bani sau alte lucruri, el cu bucurie le oferea ce avea, iar când mama era acasă și nu putea să le ofere cât dorea el, le spunea să vină în altă zi. Nu lăsa pe nici un cerșetor să plece fără să-i ofere ceva.

Odată mi-a povestit cum, înainte de anul 1990, la Mănăstirea Poceaiv, un cerșetor i-a cerut milă, el avea banii în portofel, abia primise salariul. A deschis portofelul, lăsându-l să-și ia cât are nevoie. Acela i-a luat aproape toți banii (echivalentul salariului pentru o lună), lăsându-i bani doar ca să ajungă acasă. Nu știa ce să-i spună mamei, n-a cârtit, ci s-a rugat lui Dumnezeu să-l ajute să-și întrețină cei șase copii.

După ce a fost hirotonit preot, dacă cineva îi cerea un ban, băga mâna în buzunar și ce scotea îi oferea omului necăjit. La mulți le dădea bani ca să-l pomenească, ca sa-i ajute în diferite situații, fără să știe mama și nici noi. Avea principiul evanghelic: „să nu știe stânga ce face dreapta”.

De multe ori, la Sfânta Liturghie, avea ochii în lacrimi și se ruga cu insistență lui Dumnezeu să-i asculte rugăciunile, se străduia să oficieze slujbele fără grabă, cu smerenie și multă cucernicie, fapt pentru care credincioșii din parohie îl chemau adesea ca să oficieze slujbe la casele lor.

Întotdeauna îi primea cu drag pe monahii care veneau prin parohie să ceară sprijin financiar, el le spunea credincioșilor să fie generoși, pentru ca Dumnezeu să fie generos cu noi, le vorbea despre monahismul de altă dată și nevoia restaurării mănăstirilor. De asemenea, sprijinea construcția bisericilor din satele vecine, uneori făcând colecte prin parohie. De la el am învățat să fac milostenie, el era solidar cu cei bolnavi și cu cei săraci sau din familii defavorizate, niciunul din cei care veneau să-i ceară ajutorul nu plecau neajutorați. Era adesea înconjurat de oamenii necăjiți pe stradă, le oferea ce avea și se ruga pentru ei, îi binecuvânta și îi asculta, îi iubea pe toți și cerea lui Dumnezeu să le împlinească bunele dorințe. Am aflat despre multe dintre faptele lui bune de la credincioșii din parohie sau unii oameni care, după pensionarea lui din motive de boală, veneau să-l vadă și povesteau despre bunătatea lui.

Prieten al celor bolnavi și suferinzi

De asemenea, ca unul care a trecut prin multe încercări, accidente, boli și suferințe, era foarte atent cu cei bolnavi din parohie, se îngrijea ca nici un bolnav să nu rămână uitat, le trimitea pachete, îi vizita periodic și se îngrijea de sufletele lor. Cunoștea bine toate familiile și suferințele celor bolnavi, mergea pe la casele lor și îi cerceta, spovedindu-i și împărtășindu-i cu Sfintele Taine. Avea grijă să le spună celor din casă să îngrijească cu atenție, pentru că va veni și rândul lor să fie îngrijiți. Era mâhnit de starea grea din comunitate și de faptul că nu putea să facă mai mult pentru ei. Avea obiceiul ca, la sfârșitul Sfintei Liturghii, să împartă toate prinoasele care se aduceau pentru sănătate la credincioșii prezenți, dar mai ales la familiile celor suferinzi, trimițindu-le pâine. Periodic organiza colecte, pe care le ducea la spitale sau la penitenciar, oferindu-le ulei, zahăr, făină, fasole, pâine și alte alimente. Reușea să aducă bucurie celor mai necăjiți, încurajându-i să aibă credință în Dumnezeu. Când vedea că unii nu-l ascultă, le spunea: Eu plec, dar vine Dumnezeu la voi! Prin aceasta dorea să-i facă să înțeleagă că trebuie să fie mai atenți cu părinții lor sau cu cei care le-au făcut bine și acum sunt neputincioși.

Într-un an, mergând cu ajunul Botezului Domnului, un credincios l-a lovit cu palma peste față, pentru că l-a stropit cu agheasmă, el nu s-a supărat, ci a continuat să meargă pe la casele credincioșilor. Cei care-l însoțeau s-au speriat. Peste o lună, acel om a murit, iar lui i-a părut rău pentru el.

Duhovnic al preoților din Protopopiatul Anenii Noi

În ultima parte a vieții, fiind apreciat de credincioși, de conducerea eparhiei Chișinăului și de confrații preoți, a fost ales ca duhovnic al Protopopiatului Anenii Noi, slujind în această ascultare mai mulți ani. Conștientiza responsabilitatea și se străduia să fie atent la starea duhovnicească a preoților, să-i facă să înțeleagă misiunea lor și mai ales de faptul că ei vor răspunde de sufletele credincioșilor. Îi primea pe toți preoții cu respect și le cerea să rămână slujitori ai lui Hristos. Se străduia mult să-i ajute să fie preoți buni și atenți în misiunea lor. Când se confrunta cu situații dificile, căuta soluții în scrierile Sfinților Părinți și în Canoanele Bisericii, trimițând preoții să se spovedească episcopului.

De multe ori organiza ședințele de protopopiat la Cobusca Nouă, iar tata știa să fie gazdă bună. Acest lucru a făcut ca și credincioșii să fie aproape de preoți și să creeze o atmosferă de bucurie. Se bucura să organizeze cu mult fast slujbele la hramul bisericii și la marele sărbători.

În ultimii ani, văzând suferința și problemele de sănătate ale mamei, o compătimea și ne spunea cât de mult s-a străduit ea pentru noi, apreciind sacrificiul mamei pentru creșterea și educarea copiilor, dar mai ales pentru înțelegerea misiunii preoțești. Din păcate, ei nu au avut concedii sau momente de relaxare, tot timpul aveau de îndeplinit toate sarcinile care le reveneau. Ca preot își purta haina clericală și ținuta regulamentară mereu, chiar și acasă.

După pensionarea sa, Dumnezeu a rânduit ca, în 24 mai 2018, să fiu ales episcop de către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române pentru Episcopia Basarabiei de Sud, fapt care l-a bucurat mult, dar din păcate starea de sănătate nu i-a permis să fie prezent la hirotonia întru arhiereu și nici să mă ajute mai mult. Era bolnav și avea nevoie de îngrijire. Canonul și îngrijirea lui i-au revenit, în mare parte, mamei, iar după decesul ei în 19 octombrie 2021, împreună cu frații și surorile am preluat această responsabilitate. Cel mai mult a stat în preajma tatălui în această perioadă sora mea Maria, care și-a dedicat 4 ani din viața ei ca să-l îngrijească, locuind în aceiași casă cu noi. De asemenea, era în rugăciunile noastre și ale monahilor din mănăstiri, ale preoților care-l iubeau și veneau ca să-l viziteze.

În ultimii ani ai vieții a trecut printr-o grea suferință, iar după pandemia COVID 19 și în urma unor accidente vasculare, ajunsese să nu mai poată să ne comunice durerea și suferința sa, ceea ce complica atât tratamentul, cât și îngrijirea lui. Cu toate acestea, noi l-am iubit și ne rugam permanent pentru el, având grijă ca să nu-i lipsească nimic. De asemenea, săptămânal, părinții slujitori la Paraclisul Episcopiei aveau dragostea să-l împărtășească cu Sfintele Taine.

Sfârșitul omului este în mâinile lui Dumnezeu

Tata și-a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu la data de 29 iulie 2025, la vârsta de 72 de ani, fiind înmormântat în cimitirul din satul Puhoi, lângă preoteasa Evdochia, cea care i-a fost soție fidelă și iubitoare, așteptând învierea morților și viața veacului ce va să fie.

În ultimele zile, starea sa de sănătate s-a agravat, intrând în comă, iar la venirea copiilor se trezea și observam agitația lui, semn că este cu noi, îi curgeau lacrimile și parcă ne spunea că se bucură că suntem din nou împreună.

Ziua de 29 iulie 2025 a fost una specială, deoarece era ziua cinstirii Sf. Mc. Veniamin, dar mai ales pentru că, în acea zi, la ora 21, tata și-a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu, lăsându-ne sub ocrotirea Domnului. Eram împreună cu fratele Ioan lângă el și un alt părinte din Episcopie când am constatat că se stinge, dându-și sufletul în pace și fără nici o agitație. L-am văzut cum se stinge ca o lumânare care arde și aduce lumină și bucurie, iar când se stinge, rămâne parfumul ei.

A doua zi după deces, am oficiat Sfânta Liturghie la Paraclisul Învierea Domnului din Cahul, unde participa adesea la slujbe, iar după aceea am mers cu sicriul, așezându-l în biserica Sfântului Ierarh Nicolae din satul Puhoi. Aici, în seara acelei zile, am făcut privegherea și s-au citit stâlpii, la slujbă participând colegii preoți din Episcopie, dar și din Mitropolia Chișinăului, și colegii din Protopopiatul Anenii Noi.

Ziua înmormântării a adunat în jurul sicriului mulțime de rude, prieteni, colegi preoți, ierarhi și toți cei care l-au iubit și au venit să-i aducă un ultim omagiu. S-a creat o atmosferă pascală, cu toții dând mărturie de credința lui lucrătoare și de slujirea jertfelnică.

În acele zile, am primit mai multe mesaje de condoleanțe și de apreciere din partea ierarhilor, fiind încurajați printr-un mesaj de condoleanțe din partea Preafericitului  Părinte Daniel[4], care evidenția slujirea jertfelnică și hărnicia unui preot smerit, a unui tată iubitor, care a educat și format 6 copii, dintre care 5 sunt slujitori ai Bisericii, doi fii și doi gineri sunt preoți, iar un fiu este episcop. De asemenea, am fost mângâiați de cuvântul Înaltpreasfințitului Părinte Petru, Mitropolitul Basarabiei, dar mai ales de prezența fraților arhierei care au oficiat Sfânta Liturghie și slujba înmormântării, Preasfințitul Episcop Ignatie al Hușilor, Preasfințitul Episcop Antonie de Bălți și Preasfințitul Episcop vicar Teofil Trotușanul, înconjurați de peste 80 de preoți și mulțime de credincioși. Toți cei prezenți au arătat respectul față de un preot harnic și rugător, vorbind despre caracterul integru, statornicia în credință, slujirea jertfelnică și dăruirea de sine a protoiereului Ioan Goreanu.

Semne de recunoaștere și prețuire pentru slujirea jertfelnică

Pentru activitatea meritorie și slujirea jertfelnică, preotul Ioan Goreanu, în cei treizeci și trei de ani de slujire preoțească, a fost gratificat cu mai multe distincții bisericești[5]: în anul 1997 a primit bedernița și scufia colorată, în anul 1998 a primit camilavca, iar în anul 1999 a primit crucea aurită. Tot în anul 1999 a fost hirotesit protoiereu. În anul 2000 a primit palița, iar în anul 2004 a fost decorat cu crucea cu pietre scumpe. În anul 2016 a primit dreptul de a purta mitra. La toate acestea s-au mai adăugat și alte semne de prețuire și recunoștință din partea autorităților locale.

În anul 2023, cu ocazia aniversării a 70 de ani de viață și a 31 de ani de slujire preoțească, i-am acordat Crucea Episcopiei Basarabiei de Sud.

Am scris aceste gânduri despre slujirea unui preot jertfelnic, a unui tată smerit și rugător, rugându-L pe Dumnezeu să așeze sufletul lui cu drepții în Împărăția Cerurilor, iertându-i tot ce a greșit ca om în această viață și dăruindu-i bucuria comuniunii cu toți sfinții.

Veșnica lui pomenire!