Mănăstirea Eroilor, cu hramul Înălțarea Domnului din statul Stoianovca, altar de jertfă, loc de rugăciune și de pomenire

† Veniamin,

Episcopul Basarabiei de Sud

 

În sudul Basarabiei, la 124 km de municipiul Chișinău și la 5 km de orașul Cantemir este situat satul Stoianovca, înființat în anul 1902, prin aducerea în această zonă a unor familii de bulgari din satele Ceadâr Lunga și Valea Perjei[1]. Noua localitatea a luat ființă pe raza comunei Țiganca, veche așezare românească[2], amintită în documentele istorice încă din secolul al XV-lea. Ulterior, după reforma administrativ-teritorială satul Stoianovca a devenit structură administrativă independentă. Cu ocazia recensământului din anul 2004 în satul Stoianovca locuiau 1372 de persoane, structura etnică a populației fiind următoarea: 16.98% - moldoveni, 1.97% - ucraineni, 3.06% - ruşi, 0.73% - găgăuzi, 76.90% - bulgari, 0.22% - polonezi, 0.15% - alte etnii[3].

Satul Țiganca de la care avem și denumirea comunei este amintit în actele istorice cu numele de Siliștea, fiind atestat la 10 septembrie 1452, într-o Carte domnească[4], ulterior și cu alte denumiri: Lărgeni, Țiganca, Brițcani,  și Negrilești. Localitatea a fost menționată cu numele de Lărgeni, în mai 1604, când domnitorul Ieremia Movilă i-a întărit lui Nistor Ureche un șir de sate, printre care - și Lărgeni “la gârla Prutului, lângă fântâna lui Cucută”. De asemenea, domnitorul Radu Mihnea, la 16 aprilie 1617, i-a confirmat lui Nestor Ureche aceleași drepturi. Mai târziu, la 9 martie 1643, moșia Lărgeni a fost împărțită între urmașii lui Nestor Ureche. Din păcate, acele acte de proprietate nu s-au păstrat, Basarabia fiind adesea trecută prin focul cotropitorilor din stepa Bugeacului care dădeau raiduri în această zonă a Moldovei de est. Din mărturiile istorice, aflăm și alte informații despre satul Țiganca, dintre acestea amintim că la 1803 Țiganca din ținutul Greceni avea 16 birnici ai spătarului Grigoraș Costache. Din alte surse aflăm că în anul 1857 Țiganca din județul Cahul, număra 295 bărbați și 240 de femei.

Cu toate greutățile și încercările prin care au trecut locuitorii din stânga Prutului, majoritatea satelor au supraviețuit, unele dintre ele cunoscând o dezvoltare armonioasă, care vorbește de harnicii țărani de altă dată, dar și de credința și de valorile lor. Constatăm că în multe localități aceștia, cu eforturi mari, au reușit să zidească biserici, care nu s-au păstrat până la noi pentru că de cele mai multe ori erau din lemn, dar despre care sunt mențiuni istorice.

Astfel, la începutul secolului al XIX-lea, în satul Țiganca exista o biserică de lemn, fapt confirmat, prin știrea privind decesul, la 1831, a preotului Nicolae Chirhan din Țiganca, județul Ismail[5]. Din aceeași sursă aflăm că la 1872, enoriașii din partea locului, au reușit să ridice cu forțele proprii o nouă biserică din cărămidă, cu hramul „Sfânta Treime”, care a fost funcțională până la 1946, când a fost închisă, apoi demolată  de către autoritățile sovietice. Satul Țiganca a intrat în analele istoriei și a devenit foarte cunoscut după bătălia pentru Capul de Pod Țiganca din vara anului 1941.

Astăzi comuna Țiganca este formată din trei sate: Țiganca, Ghioltosu și Țiganca Nouă, care la recensământul din 2004 avea o populație de 2500 locuitori, fiind așezată pe partea vestică a colinei care urcă până la 118 m. În prezent, în comuna Țiganca activează o biserică în satul Țiganca, aflată în jurisdicția eparhiei de Cahul și Comrat, funcționând în jurisdicția Patriarhiei Ruse, iar o altă parohie activează în satul Ghioltosu, fiind în jurisdicția Episcopiei Basarabiei de Sud, Patriarhia Română. De asemenea, menționăm faptul că, începând cu anul 2021, cu binecuvântarea și susținerea noastră în satul Ghioltosu s-a înălțat o frumoasă biserică din cărămidă, în stil moldovenesc-ștefanian, fiind zidită prin strădaniile și jertfelnicia preotului paroh Petru Andon, cu sprijinul financiar al Secretariatului de Stat pentru Culte, dar și a multor binefăcători.

Cimitirul de onoare de la Țiganca – scurt istoric

Pe drumul de la Cantemir spre Țiganca, după ce treci pe sub podul de cale ferată, vezi în față o poiană de salcâmi, care parcă ar ascunde satul Stoianovca, care este situat la câteva sute de metri la stânga de drumul republican.

Intrarea în satul Stoianovca, se deschide cu Mănăstirea Eroilor, cu hramul Înălțarea Domnului, în incinta căreia este amenajat Cimitirul de Onoare al Ostașilor Români de la Țiganca, acesta fiind așezat pe vechiul amplasament, pe locul unde au fost înmormântați soldații români căzuți pentru eliberarea Basarabiei în anul 1941.

Acest Cimitir al eroilor români a fost amenajat în anul 1941, după luptele crâncene ce s-au dat pentru eliberarea Basarabiei, în perioada 22 iunie-19 iulie din anul 1941, când țara a plătit cu preț de sânge pentru readucerea Basarabiei în trupul ei, fiind unul dintre cele mai mari cimitire militare din afara României[6].

Din datele istorice aflăm că pe aliniamentul Leca-Cania-Epureni-Țiganca-Ghioltosu, cunoscut în istorie drept Capul de Pod Țiganca, în iunie-iulie anul 1941, armata română a început campania pentru eliberarea Basarabiei, după ce generalul Antonescu a dat ordinul: „Ostași, vă ordon treceți Prutul! Zdrobiți vrăjmașul din răsărit și miazănoapte. Dezrobiți din jugul roșu al bolșevismului pe frații voștri cotropiți. Neîmpliniți în trupul țării glia străbună a Basarabilor și codrii voievodali ai Bucovinei, ogoarele și plaiurile noastre…V-o cere Neamul, Regele și Generalul vostru. Ostași, izbânda va fi a noastră. La luptă! Cu Dumnezeu înainte!”[7].

În acele zile de vară ploioase, armata română a înaintat cu dificultate spre înălțimile pe care erau poziționate trupele rusești pe dealul de la Țiganca, Stoienești și Iepureni. Cele mai crâncene și sângeroase lupte pentru cucerirea înălțimii Dealul Epureni s-au dat între zilele de 4-12 iulie, soldate cu pierderi enorme din ambele părți, ziua cea mai lungă când s-a dat bătălia decisivă a fost 12 iulie[8]. Armata română a pierdut cca 3.382 de ostași, 7.962 de răniți, numărul celor dispăruți fiind de 3.492 (conform altor date, pierderile ar fi constituit chiar 4.271 de soldați și ofițeri morți, 12.326 - răniți și 6.168 - dispăruți). Aici, în prima linie a frontului, și-a dat viața pentru țară Colonelul Gheorghe Niculescu, la 9 iulie 1941, fiind răpus de gloanțele inamice, după ce a luptat eroic încurajând trupele din Batalionul 1 și 2 din Regimentul 12 dorobanți[9].

Astfel, după luptele îndelungate, conform martorilor și documentelor de arhivă[10], au fost amenajate în regim de necesitate mai multe cimitire în zona Cantemirului (Stoienești, Epureni și Leca etc). Unele morminte au fost așezate în apropierea cimitirelor satelor sau la periferia acestora (la Epureni au fost făcute 7 gropi comune la marginea cimitirului satului în care au fost înhumați peste 900 de ostași români), iar altele au fost înființate în zone ușor accesibil, cum este cel de la Stoienești.

Martorii amintesc durerea ce a cuprins întreaga zonă întrucât nu s-a putut acorda asistență celor râniții din cauza luptelor și a ploii care îngreuia accesul în zona de câmpie, vremea ploioasă a făcut ca toată zona să se transforme într-o baltă de sânge. Bătrânii povestesc că gemetele celor răniți au putut fi auzite mai multe zile, iar cei căzuți la datorie au fost fie înhumați în gropi comune sau în gropi individuale, o parte din trupurile lor au fost puse să plutească pe apa Prutului.

Inițial cimitirul de la Stoienești avea aproximativ 700 mp, bază mare de 20,5 m, bază mică de 17,2 m și lateralele de 36 de m. Dimensiunile cimitirului ar fi permis înhumarea a 200 de soldați, dar din cauza pierderilor mari aici au fost înhumați peste 300 de soldați. În anii următori au fost aduși alte sute de soldați, în anul 1943 cimitirul numărând 1020 de soldați înmormântați aici. Soldații au fost îngropați în 9 gropi comune, care aveau dimensiunile de 13-14 m lungime și 2 m lățime, fiind așezați în mai multe rânduri suprapuse. Pentru marcarea locului inițial s-a instalat o Troiță și cruci de lemn de brad, ulterior, aici s-au așezat cruci de beton, crucile de lemn fiind distribuite în mai 1943 către cimitirele civile din zonă. După acum arăta dl Ion Domenco, preotul căpitan Alexandru V. Galea, confesorul garnizoanei Tecuci, a elaborat o primă schiță a cimitirului, lucrată la scara 1/100, precum și un plan al zonei, făcând o descriere mai detaliata a acestuia.

Terenul pe care a fost amenajat cimitirul de la Țiganca în 1941, în suprafață de 3.150 mp, a fost oferit - cu titlu gratuit comandantului Regimentului 12 Dorobanți Bârlad - de localnicii Mihalcea Tiron și Ștefan Comerzan în scopul “ridicării de către comandantul regimentului a locului de odihnă veșnică, în amintirea colonelului Niculescu, a  ofițerilor şi  trupei  căzuți  în lupta pentru  eliberarea Basarabiei”[11].

Eroii înhumați în Cimitirul de la Țiganca proveneau din: regimentele 1/2 si 2/9 Vânători de Gardă, 6 Infanterie Gardă, 3 Artilerie Gardă, 1, 11, 12, 17, 21 și 24 Infanterie, 5 și 30 Artilerie, 3 Artilerie Grea, 8 Călărași, 5 Pionieri, Compania 40 Anticar și Flotila 1 Vânătoare. Mulți dintre soldații căzuți în luptele de la Capul de Pod nu au fost înhumați în cimitirele din stânga Prutului, ci au fost aduși în țară și depuși cel mai adesea în cavourile familiilor aparținătoare sau în cimitirele de onoare din garnizoanele de dislocare a unităților din care au făcut parte.

Din nefericire, după 1944 toate cimitirele românești au fost profanate, iar autoritățile sovietice au încercat să șteargă orice urmă a eroismului ostașilor români, scoțând însemnele și simbolurile care personalizau locul și arătau că acolo este un cimitir. Așa s-a întâmplat și cu cimitirul de la Țiganca. Cele 120 de cruci de beton așezate în anul 1943 de Așezământul Național Regina Maria pentru Cultul eroilor au fost scoase și folosite la fundația bazei de aprovizionare a sovhozului din zonă. Iar pe locul cimitirului a fost amenajată o fermă de porci, iar mai târziu o stână de oi. Așa au înțeles sovieticii să cinstească eroii, uitând de practicile internaționale existente după Primul Război Mondial.

În acest context, amintim că în spațiul românesc, după Primul Război Mondial și făurirea Marii Uniri din 1918 s-a intensificat cultul eroilor și  s-au făcut monumente pentru eroi aproape în fiecare localitate[12], instituindu-se o zi de pomenire a tuturor celor căzuți pe câmpurile de lupă, Ziua Înălțării Domnului, această sărbătoare fiind declarată ca zi națională. Profesorul Sergiu Cataragă analizând situația cimitirelor străine constată că „în Republica Moldova lipsește o cultură a respectului faţă de mormintele militarilor străini care au murit şi au fost înhumați pe teritoriul nostru”[13].

De asemenea, amintim faptul că după Primul Război Mondial, sub egida Ligii Națiunilor și în baza principiilor de drept internațional s-au instituit reguli pe care statele să le aplice diferitelor categorii de persoane în cazul conflictelor armate sau a războaielor. Ulterior, în anul 1949 s-a adoptat mai multe Convenții la Geneva[14], care stabileau regimul juridic al răniților de război, al prizonierilor și a altor categorii, îndemnând la atitudine umană și stabilind unele reguli în privința înhumărilor, a cimitirelor de război și a monumentelor militare[15]. Astfel, prin articolul 130 din Convenție se stabilește dreptul la o înmormântare onorabilă și la întreținerea corespunzătoare a cimitirelor ostașilor căzuți pe câmpurile de luptă, dar și posibilitatea repatrierii acestora în țara de origine.

 De asemenea, Convențiile de la Geneva au fost completate prin alte acte – Protocoale[16], care  reglementează înțelegerile statelor cu privire la atitudinea şi comportamentul faţă de toate persoanele decedate, indiferent dacă au fost militari sau civili, apatrizi sau persoane temporar internate pe perioada conflictului.

Pe teritoriul Republicii Moldova sunt atestate peste 300 de cimitire militare românești, printre care cimitire-tip de companie sau „gropi comune”, în care sunt înhumați ostașii Armatei Române căzuți pe câmpul de luptă în timpul celor două mari conflagrații mondiale[17]. O parte dintre acestea au fost reabilitate, iar peste 270 de cimitire trebuie reabilitate. În acest sens, s-au încheiat acorduri între Republica Moldova și România[18].

Menționăm că după anul 2000 și în Republica Moldova au fost restabilite cimitirele sau parcelele în care au fost înhumai ostașii români, cu ajutorul Oficiului Național Cultul Eroilor din România[19], iar altele cu ajutorul Asociației Monumentum din Basarabia, a Ambasadei României la Chișinău, precum și prin bunăvoința dlui avocat Iulian Rusanovschi  și a altor compatrioți sensibili și iubitori de țară și de neam.

Prin voia lui Dumnezeu, după intronizarea noastră ca Episcop al Basarabiei de Sud în anul 2018, am încurajat restabilirea și reamenajarea parcelelor, oficiind slujba de sfințire a lor și de pomenire a eroilor în mai multe cimitire din sudul Basarabiei (Leova, Tomai, Lărguța, Filipeni, Nemțeni etc.).

Constatând că generația noastră cunoaște prea puține lucruri despre cimitirele românești din Basarabia, i-am încurajat pe dl Ion Domenco și pe preotul Anatolie Cristea să publice mai multe materiale despre Cimitirul de onoare al eroilor de la Țiganca, lucrări care ne-au bucurat, pentru că aduc în prim plan jertfele care s-au plătit pentru eliberarea Basarabiei în anul 1941.

Restabilirea cimitirului de la Țiganca

După reactivarea Mitropoliei Basarabiei în 14 septembrie 1992, episcopul Petru Păduraru, locțiitor de Mitropolit al Basarabiei, a început un proces de revigorare a ortodoxiei românești din Basarabia. Cu această ocazie a hirotonit preoți pentru sudul Basarabiei și a înființat mai multe parohii. Amintim parohiile din satul Roșu, raionul Cahul, din satele Vadul lui Isac și Alexandru Ioan Cuza, din satul Cania, raionul Cantemir etc. Ierarhul își avea originile în satul Țiganca și cunoștea istoria locului, inclusiv destinul dramatic al cimitirului.

Un rol aparte în reamenajarea cimitirului de la Țiganca l-a avut preotul Vasile Burduja, paroh la Cania și protopop al Cantemirului și Tigheciului. Acesta aflând despre fostul cimitir românesc și constatând că în zonă se mai vedeau osemintele ostașilor români, a făcut mai multe demersuri pentru reînființarea Cimitirului de Onoare al Ostașilor români.

Astfel, în urma multor insistențe și înțelegerii respectului pentru eroi, consiliul local Țiganca, printr-o decizie din 7 octombrie 1999, a decis repartizarea a 2,15 ha parohiei Cania pentru amenajarea gropii comune a ostașilor, care se află în vecinătatea satului Stoianovca, în scopul unei construcții social-culturale. Ulterior, cu sprijinul autorităților din România și în colaborare cu autoritățile din Republica Moldova s-au început demersurile pentru amenajarea Cimitirului de Onoare a Eroilor Români de la Țiganca.

Conform datelor pe care le avem[20], proiectul de reconstrucție a Cimitirului de Onoare de la Țiganca a fost lansat de către ONCE la 9 iunie 2005, de Ziua Eroilor. În acea zi, garda  de onoare a Armatei RM a făcut o ceremonie de comemorare a celor căzuți în prima lună de campanie a Armatei Române pe Frontul de Est. S-a finalizat documentația tehnică, proiectul fiind prezentate Consiliului Raional Cantemir în ziua de 29 septembrie 2005. După stabilirea detaliilor, în ziua de 17 octombrie 2005, între ONCE, în calitate de inițiator și finanțator al proiectului, și parohia din Cania, s-a încheiat o convenție, prin care "parohia își dă acordul și binecuvântează această reconstrucție, pe terenul său". Cimitirul a fost construit după proiectul tehnic elaborat de către o echipă de specialiști condusă de arhitectul Constantin Costache, din cadrul Centrului de Proiectări Construcții Militare.

Astfel, după obținerea autorizației și adjudecarea licitației, firma câștigătoare din Chișinău, condusă de către inginerul Ion Hanganu, a început lucrările în luna noiembrie a anului 2005, acestea desfășurându-se conform graficului. Mai întâi s-a făcut împrejmuirea cu gard din fier forjat, cu înălțimea de 2,2 m, realizat în stilul specific locurilor de înhumare ale eroilor. Menționăm că gardul s-a făcut cu toată responsabilitatea având fundație adâncă și solidă.

În incinta perimetrului mare al Cimitirului s-a amenajat Cimitirul de onoare, care are 3 laturi împrejmuite cu un gard din lemn (înălțimea-60 cm), fapt ce permite  vizualizarea mormintelor amenajate al celor căzuți eroic în luptele din 1941. Cele 9 gropi comune (cu lungimea de 13-14.5 m și lățimea de 2 m) sunt delimitate de o bordura din beton armat, placată cu piatră și respectând întocmai amplasamentul lor inițial. În groapa comună dinspre intrarea principală au fost reînhumare în data de 6 mai 2006, în cadrul unei emoționante ceremonii creștine rămășitele pământești care au fost scoase de către șuvoaiele de apă ce le-au risipit în toata valea sau au fost descoperite în timpul săpăturilor de reconstrucție a cimitirului. Mormintele și bordura sunt placate cu piatră de Cosăuți. Pe laturile de est ale gropilor comune sunt amplasate 143 de cruci creștine, realizate de către o firmă din Focșani. Pe crucile creștine sunt fixate plăci metalice, pe care este turnat în relief textul "EROI ROMÂNI NECUNOSCUȚI", realizate de o firmă din Baia Mare.

Intrarea în cimitir se face printr-o poartă tradițională românească (cu lățimea de 5 m și înălțimea de 3,6 m), sculptată de meșterul popular Ilie Bența din Bârsana, Maramureș, care a realizat și Troița de 4 m, ce străjuiește cimitirul din cea mai înaltă parte a lui, fiind amplasată spre răsărit, asemeni altarelor din bisericile ortodoxe. La intrare au fost dispuse 11 plăci comemorative, realizate de o firma din Slatina, din granit negru de Baia Mare; fiecare dintre ele are forma unei casete paralelipipedice înclinate spre vest.

Pe prima dintre acestea este trecut, sub stema României, textul: "CIMITIRUL DE ONOARE AL EROILOR ROMÂNI". Pe următoarele 9 sunt trecute în ordine alfabetica numele a 830 de eroi identificați, cu gradul și unitatea din care a făcut parte. Pe ultima placă este inscripționat însemnul specific celui de-al doilea război mondial, precum și un text cu datele istorice care definesc monumentul. Pe laturile de nord și de sud ale cimitirului au fost construite aleile de acces. Doua catarge, a câte 8 m înălțime, străjuiesc Troița creștină, pe acestea fiind arborate in permanență Drapelele de stat ale României și Republicii Moldova[21].

Iluminatul general al cimitirului este completat de reflectoare orientate spre plăcile comemorative și Troiță, iar crucile și gropile comune sunt puse în evidență prin corpuri de iluminat joase.

 Inaugurarea Cimitirului Românesc de Onoare de la Țiganca a avut loc în ziua de joi, 1 iunie 2006, la sărbătoarea Înălțării Domnului, de Ziua Eroilor. La ceremonia de inaugurare au participat oficialități de prim rang, diplomați, ierarhi, autorități locale, veterani de război, foști combatanți, urmași ai eroilor, pelerini veniți din România și foarte mulți locuitori din zonă.

Printre ospeții de onoare la acest eveniment s-a aflat Regele Mihai al României, care a revenit în Basarabia după 64 de ani, precum și Președintele Traian Băsescu, Mitropolitul Petru al Basarabiei etc.

Cei prezenți au întâmpinat cu mult entuziasm oaspeții și au redat onoarea care se cuvenea eroilor, după 61 de ani  de la profanarea mormintelor de către sovietici. De asemenea, așa cum a scris Domnul Ion Domenco, martor la evenimentul reinaugurării Cimitirului de onoare în data de 1 iunie 2006, locuitorii din zonă au păstrat portretul Regelui Mihai și al Reginei Maria, care au supraviețuit tuturor formelor de percheziție, fiind purtate de către doi copii de 10 ani, iar cei prezenți au exclamat: "Trăiască Regele Mihai!" și "Trăiască România Mare. Cu regret, deși din România au fost prezenți ministrul Apărării, plus vizita istorică a Regelui Mihai, cele mai înalte oficialități de la Chișinău au fost la rang de vice ministru Culturii și al Apărării, care au insistat în discursurile lor pe prevederile  Convențiilor de la Geneva din 1949, care prevăd obligativitatea cinstirii mormintelor celor căzuți în război, indiferent de care parte, față de statul-gazdă, au luptat.

Din anul 2006 și până în prezent la ziua Eroilor, de Înălțarea Domnului și la alte soroace de pomenire la căpătâiul eroilor căzuți la datorie se oficiază slujba Parastasului și alte slujbe de pomenire și comemorare la care participă oficialități din Republica Moldova și din România, în semn de respect pentru eroi.

Mănăstirea Eroilor - altar de jertfă și loc de rugăciune și de pomenire

Odată cu demersurile pentru refacerea Cimitirului de onoare de la Țiganca s-a exprimat și dorința înființării unei mănăstiri pentru pomenirea eroilor și menținerea legăturii cu țara. Astfel, obținându-se terenul pentru cimitir la marginea satului Stoianovca, s-au început demersurile pentru înființarea mănăstirii. Lucrul acesta a fost posibil abia după înregistrarea de către autoritățile Republicii Moldova, în anul 2002, a Mitropoliei Basarabiei.

Cu mari eforturi, în toamna anului 2003, la data de  22.10.2003, Secretariatul de Stat pentru problemele cultelor din Republica Moldova a înregistrat Mănăstirea Eroilor, cu hramul Înălțarea Domnului,  ca parte componentă a Mitropoliei Basarabiei, aceasta fiind situată în incinta Cimitirului de onoare, aici ne existând o obște monahală și nici spațiile necesare desfășurării activităților. Noua situație a făcut ca părintele protopop Vasile Burduja să primească ascultarea de a organiza mănăstirea și a încropi o obște monahală.

Astfel, după lungi cercetări și cu sprijinul părintelui egumen de la Icoana Nouă, a părintelui protosinghel Andrei Păscaru (1941-2023), monahii Nifon Ilie și Casian Airinei au venit de la Schitul Icoana Nouă și au solicitat la 16 iunie 2004 închinovierea în nou înființata mănăstire de la Stoianovca[22]. Monahul Iustin Costângă s-a închinoviat în data de 5 februarie 2006. Aici au mai viețuit ieromonahul Mina Grădinaru, monahul Ștefan Dorobăț. Ulterior, aici neexistând nimic, au reușit să aducă la 24 iunie 2004 un vagon, care a devenit loc de rugăciune al monahiilor și casă de locuit.

Contextul era unul total nefavorabil, guvernarea comuniștilor și autoritarismul din timpul președintelui Vladimir Voronin făceau ca lucrurile să se miște greu, iar autoritățile locale se opuneau zidirii mănăstirii. În aceste condiții, în octombrie 2004, cu mari greutăți și fără aprobările necesare s-a  început construcția unei case formată din  două chilii și un  paraclis de rugăciune care a fost finalizat în 2007[23]. În această perioadă părintele egumen de la Icoana Nouă a sponsorizat construcția și a susținut obștea monahală cu cele necesare, aceștia fiind încurajați și ajutați și de părintele protopop Vasile Burduja.

În paralel, Mitropolia Basarabiei în anul 2006 a solicitat unor arhitecți din Chișinău să facă o schiță de proiect a mănăstirii, aceasta fiind făcută de frații Vasile și Gheorghe Eremciuc. Schița de proiect a fost aprobată de chiriarh, dar nefăcându-se proiectarea din lipsa fondurilor.

Din cauza vitregiilor vremii, părinții de la Țiganca, constatând dificultățile locului și opoziția localnicilor, lipsa posibilităților materiale și sărăcia din zona de sud, văzând ritmul lent al lucrurilor, după trei ani de nevoințe s-au retras la  mănăstirea de metanie, ieromonahul Casian Airinei stabilindu-se la Chilia Sfântul Artemie din schitul Lacu, Mănăstirea Sfântul Pavel, Muntele Athos[24].

Trebuie sa amintim faptul că erau momente dificile și pentru Mitropolia Basarabiei aflată la început, care nu avea mănăstiri cu obști monahale experimentate și statornice, toate obștile existente erau în formare. Astfel, după câteva luni de căutări, în iulie 2007 a fost numit ca preot slujitor tânărul ieromonah Hrisostom (Eugen) Calmâc, preot slujitor în parohia Voluntiri, raionul Ștefan Vodă, care s-a nevoit în această mănăstire până în anul 2011, fără a reuși să formeze o obște monahală și să continue lucrările de construcție a mănăstirii.

După plecarea ieromonahului Hrisostom Calmâc, mănăstirea a rămas până în anul 2013, timp de doi ani, în grija părintelui Vasile Burduja, parohul bisericii din satul Cania, care supraveghea activitățile ocazionale și se îngrijea de Cimitirul de onoare.

Abia în 27 octombrie 2013, de sărbătoarea Sfintei Cuvioase Parascheva de la Iași, după calendarul neîndreptat, au venit 3 viețuitori din România (Ieromonahul Daniel Andrian, ieromonahul Sebastian Tănase și fratele Bartolomeu Moșneguțu), care au dorit să se închinovieze și să dea viață acestei mănăstiri.

Întrucât erau multe lipsuri, în anul 2014 s-a reluat activitatea edilitară, săpându-se o fântână, casa fiind racordată la rețeaua de apă curentă a satului. S-a amenajat un grup sanitar și s-a construit o fosa septica, făcându-se lucrări de întreținere la clădirile existente și terenul aferent. Părinții au înțeles importanța cimitirului din incinta mănăstirii și l-au întreținut corespunzător, făcând și slujbele de pomenire săptămânale, lunare și anuale.

După o perioadă de adaptare, Înaltpreasfințitul Părinte Mitropolit Petru al Basarabiei a delegat atribuțiile de egumen ieromonahului Daniel Andrian, care a stabilit programul liturgic și prioritățile mănăstirii. De la venirea acestora s-au realizat lucrări de consolidare a clădirii existente, afectată de igrasie, de înfrumusețare a teritoriului  mănăstirii și de întreținere a Cimitirului de Onoare al Eroilor Români aflat în curtea mănăstirii. În anul 2015 s-a construit un altar de vară, cu hramul Sfântul Voievod Ștefan Cel Mare, acesta fiind construit cu sprijinul domnilor Ștefan Pâslaru și Victor Dulgheru.

Ulterior, în ziua de 30 iunie 2017, Înaltpreasfințitul Părinte Mitropolit  Petru al Basarabiei a sfințit piatra de temelie a bisericii, dându-i hramul “Duminica Tuturor Sfinților Români”. Proiectul bisericii a fost realizat de Tudor Cazacu, în anul 2019, obținându-se autorizația de construcție a bisericii. Lucrările de construcție ale bisericii au fost coordonate de dl arhitect Victor Busuioc din Cantemir.

Menționăm că stareț al mănăstirii de la înființare și până în 2020 a fost Mitropolitul Petru al Basarabiei, iar din 2018, conducerea a fost preluată de chiriarhul locului, aceștia delegând uneori atribuțiile egumenului mănăstirii.

În anul 2018, după intronizarea noului chiriarh al Episcopiei Basarabiei de Sud, constatându-se calitatea slabă a materialelor care s-au folosit la fundația bisericii și la recomandarea inginerului structurist a fost  consolidată fundația în toamna anului 2018, cu sprijinul mai multor binefăcători, dintre aceștia amintim contribuția domnilor Nicolae Popa și Lefter Iordăchescu, devenind astfel primii donatori ai bisericii.

În anul 2019, pe 13 iunie, la solicitarea obștii monahale, Preasfințitul Episcop Veniamin al Basarabiei de Sud a aprobat înființarea cimitirului Mănăstirii Eroilor din satul Stoianovca, raionul Cantemir, pentru înhumarea monahilor și a viețuitorilor din obște. Acesta este situat în partea superioară față de cimitirul eroilor, ne afectând cu nimic Cimitirul de Onoare.

În anul 2019, sub coordonarea chiriarhului s-a construit biserica la roșu. Unul dintre binefăcătorii mănăstirii este dl doctor Alexei Paluță din București, care a susținut financiar și material construcția bisericii. Piatra de calcar pentru biserică a fost donată de către dl Nicolae Popa, lemnul pentru acoperiș a fost donat de pcuv. Arhim. Ștefan Gușă, care a achitat lucrările de pictură, pardoseala și mobilierul, astăzi stareț la Mănăstirea Vadul Negrilesei din Arhiepiscopia Sucevei și Rădăuților. Tabla de pe acoperiș a fost donată de Episcopul Basarabiei de Sud, care a achitat parțial manopera și a procurat o parte din obiectele bisericești. Lucrările de construcție ale bisericii și acoperișului au fost finalizate în octombrie 2020, în ianuarie 2021 montându-se pardoseala.

În anul 2021, părinții care formau obștea împreună cu egumenul Daniel Andrian au solicitat să se retragă în România din cauza unor probleme de sănătate și a umidității din zonă. Ei locuiau în chiliile amenajate provizoriu, pereții acestora fiind plini de igrasie, fapt ce le-a afectat starea de sănătate. Aici au fost rânduiți câțiva monahi din Basarabia, care însă nu s-au acomodat și a continuat pentru o perioadă scurtă de timp să slujească protosinghelul Efrem Docan, care a supravegheat lucrările de pictură și de construcție a fundației stăreției.

În anul 2021, în luna martie s-au început lucrările de pictură, care au fost executate de către dl Constantin Bumbu, pictor de categoria I, împreună cu fii săi. Lucrările au fost efectuate în 24 de zile, pictura fiind executată în tehnica frescă, biserica fiind pregătită pentru sfințire din vara acelui an. În luna mai s-a montat catapeteasma și apoi în lunile următoare stranele și mobilierul. Ulterior, s-a pavat perimetrul bisericii pentru a facilita accesul credincioșilor la sfintele slujbe și a păstra pavimentul bisericii.

În august 2021, a fost închinoviat monahul Serafim Codați, care a închegat o obște formată din 7 viețuitori, protos. Teodosie Cărare, Ierom. Paisie Mureșan, Ierom. Spiridon Buză, monahul Antipa Covaciu, monahul Ambrozie Geiger etc. Începutul slujirii lor în Basarabia a fost dificil, din cauza condițiilor existente în mănăstire, dar și a contextului pandemiei și apoi a războiului din Ucraina. După perioada de acomodare, părinții s-au integrat în această mănăstiri, desfășurând o activitate liturgică, misionară și edilitară apreciată de credincioșii care vizitează mănăstirea. Aceștia au dat dovadă de statornicie și responsabilitate, obținând recent și cetățenia Republicii Moldova.

Ne bucurăm de conlucrarea părinților cu autoritățile locale din Stoianovca și din Cantemir, dar și cu alte instituții, răspunzând cu dragoste solicitărilor din partea acestora, mai ales a Spitalului raional, unde săptămânal oficiază Taina Sfântului Maslu pentru toți pacienții.

Menționăm că în anul 2019 chiriarhul locului a preluat schița de proiect și a comandat proiectul mănăstirii achitând valoarea acestuia, iar în primăvara anului 2020 a fost gata proiectul ansamblului mănăstiresc făcându-se demersurile pentru obținerea avizelor necesare și a autorizației, aceasta fiind eliberată în 27 iulie 2020[25]. Pentru amenajarea terenului au fost excavați peste 8000 mc de pământ, trasându-se perimetrul construcției. Din lipsa fondurilor, dar și a volumului mare de lucrări pregătitoare, piatra de temelie pentru corpul de chilii s-a pus cu ocazia hramului în data de  10 iunie 2021. La eveniment au fost prezenți reprezentanți ai Ambasadei României la Chișinău, ai Consulatului General de la Cahul, ai autorităților locale, reprezentanți ai Universității de Stat din Cahul, clerici și mulțime de credincioși veniți să cinstească eroii neamului românesc.

În anul 2022 s-a pus piatra de temelie pentru clopotnița mănăstirii, construcție ce va avea 34 de metri, aici urmând să fie montate 7 clopote, confecționate la turnătoria din Innsbruck, Austria, în cadrul unui proiect transfrontalier. Clopotul mare a fost donat de obștea Mănăstirii Sihăstria din județul Neamț, având 2,2 tone. Din cauza terenului, dar și a fundațiilor adânci, construcția clopotniței a necesitat atât resurse financiare, dar și timp pentru a fi finalizată. Sperăm ca în anul 2026 lucrările la clopotniță să fie finalizate.

De asemenea, din motive de securitate și pentru consolidarea terenului pe care este construită biserica, teren ce prezenta risc de alunecări, a fost nevoie de urgentarea construcției garajului, care are și rol de stopare a terenului. Construcția s-a făcut în anul 2024, devenind și loc provizoriu de adăpostire pentru vizitatori. Tot în anul 2024 s-a amenajat platoul și incinta parțial, în cadrul unui proiect cu fonduri de la Ministerul Mediului din Republica Moldova. În anul 2024 s-a săpat o fântână și s-a făcut racordarea la rețeaua electrică a mănăstirii. În anul 2025 s-au făcut rețelele de canalizare, irigare, amenajându-se incinta și continuându-se lucrările la corpul 3, la biserică și la paraclis.

În anul 2025, cu sprijinul Departamentului pentru Românii de pretutindeni am reușit să continuăm lucrările și să finalizăm corpul de chilii al monahilor și să continuăm construcția atelierelor și a spațiilor necesare activităților cultural-religioase.

Cu eforturi considerabile am reușit în cei patru ani de la începerea lucrărilor să edificăm parțial construcția, datorită sprijinului Guvernului României atât prin Secretariatul de Stat pentru culte, cât și prin Departamentul pentru Românii de pretutindeni, cu sprijinul Familiei Becali și al mai multor binefăcători, a Episcopiei Basarabiei de Sud, acestea fiind în diferite etape de finisare. Lucrările au fost coordonate de noi, fiind atent supravegheate de egumenul mănăstirii, Protos. Serafim Codați, împreună cu pc. pr. cons. Petru Andon și dl inginer Gherghe Ghețivu.

Între obiectivele mănăstirii se înscrie atât intensificarea programului liturgic și a celui misionar, cât și inițierea unor activități cultural educaționale care să vină în sprijinul misiunii eparhiei și să răspundă nevoilor concrete ale pelerinilor. Mănăstirea va avea ateliere de mozaic și de pictură, dar și o bibliotecă cu spații de reflecție și rugăciune.

Mănăstirea este ocrotită de Maica Domnului, aici fiind adusă în anul 2023 o copie a icoanei făcătoare de minuni Paramitia, icoană pictată la Mănăstirea Vatoped din Muntele Athos. Părinții fac adesea privegheri de toată noapte pentru a cere mila și harului lui Dumnezeu pentru țara noastră.

După canonizarea Sfântului Cuvios Iraclie din Basarabia, în anul 2024, mănăstirea a primit un fragment din moaștele sfântului pentru întărirea în credință și binecuvântarea pelerinilor, aici aflându-se și moaștele altor sfinți.

În încheiere, facem precizarea că aici la Mănăstirea Eroilor, unde își dorm somnul de veci soldații români căzuți pentru eliberarea Basarabiei în anul 1941, prin mila lui Dumnezeu și osteneala noastră s-a construit o frumoasă mănăstire, care ține aprinsă candela ortodoxiei și a românismului, fiind atât loc de rugăciune și de pomenire, cât și de reculegere și luminare a spiritului pentru cei care doresc să slujească lui Dumnezeu și semenilor, dar și pentru toți pelerinii.

Ne rugăm Domnului să inspire lucrarea noastră duhovnicească în această obște monahală și să dea fraților monahi statornicie, credință puternică să vestească Evanghelia și să fie pururea rugători pentru tot neamul românesc, dar și pentru toți cei care le vor cere sfitele rugăciuni.

Mulțumim tuturor prietenilor mănăstirii și celor care au contribuit la înființarea și construirea acesteia, fiind încredințați că Dumnezeu va binecuvânta țara noastră și va înmulți dragostea dintre oameni și va face ca osteneala monahilor de azi să rodească frumos peste secole.