Bătrânul Irodion Kapsaliotul, un monah cu viață sfântă născut în Basarabia

 

† Veniamin,

Episcopul Basarabiei de Sud

În contextul preocupărilor mele aghiografice și al studierii vieților unor cuvioși atoniți născuți în Basarabia, precum Ilie Vulpe (1851-1928) și Ioan Guțu (1906-1996), am avut bucuria să-l descopăr pe Bătrânul Irodion Kapsaliotul (1904-1990), cel nebun pentru Hristos, un mare nevoitor din Muntele Athos în secolul al XX-lea.

Din relatarea cuprinsă în lucrarea Bătrânul Irodion Kapsaliotul, cel nebun pentru Hristos, prietenul de taină al Cuviosului Paisie Aghioritul[1], vedem că acesta s-a născut în Basarabia la Ordășești în anul 1904, în familia bunilor creștini Elena și Petru Manduf, primind la botez numele Ioan[2].

De mic a crescut în frică de Dumnezeu, învățând să se roage de la părinții și bunicii săi, participând la slujbe și fiind atras de istoriile sfinte și viețile cuvioșilor, povestite de bătrâni. Odată, părinții săi l-au găzduit pe un pelerin rus, care se întorcea de la Sfântul Munte Athos. Acesta după ce a fost primit cu multă dragoste în casa familiei Manduf le-a povestit copiilor despre călătoriile sale, despre frumusețea Sfântului Munte, despre monahii neadormiți și viața duhovnicească din Grădina Maicii Domnului, despre pusnicii ascunși în crăpăturile pământului sau de cei zăvorâți și tăcuți, care vorbesc doar cu Dumnezeu. Aceste istorioare spuse cu patos și lacrimi, i-au sensibilizat pe copii, iar pe Ioan l-au făcut să-și dorească să viziteze Muntele Sfânt.

Despre tinerețea lui nu știm foarte multe lucruri, doar că a avut mai mulți frați și a primit o educație frumoasă în familie, reușind să devină un mecanic priceput și căutat în zona sa, iar pe la vârsta de 25 de ani a mers pentru a se închina în Sfântul Munte Athos. În urma vizitării mănăstirilor și a chiliilor pusnicești din Sfântul Munte a fost pătruns de dorința de a deveni monah, fiind primit de Bătrânul Ioan de la Chilia Intrării Maicii Domnului în Biserică[3], situată în valea Adin, în spatele Schitului Sfântul Andrei, numită Sarai, care l-a călăuzit duhovnicește pe novicele venit din Basarabia.

Tânărul frate a învățat de la Bătrânul Ioan și de la monahii virtuoși pe care i-a întâlnit, trei virtuți care-l fac pe monah să trăiască pe pământ ca un înger: postul, privegherea și rugăciunea. Din datele existente, fratele Ioan era foarte ascultător, smerit, tăcut și rugător, primind rasoforia la Chilia Intrării Maicii Domnului în Biserică, iar schima mare, după cum relata cuviosul Petroniu Tănase, la Chilia Sfinții Arhangheli de la Schitul Lacu.

Ulterior, după cum se găsește consemnat în Monahologhiul de la Mănăstirea Pantocrator, din luna aprilie anul 1964, s-a nevoit la chilia Sfântul Tihon, ce aparține de această mănăstire, având un chip luminos și vesel, fiind iubitor de liniște. Căutând pacea și liniștea sufletului său, monahul Irodion a viețuit la Provata, la Karacalu, în regiunea din jurul Kareei, la Filoteu și la Vatoped, dorind să învețe de la monahii iscusiți smerita rugăciune a inimii și să-și procure hrana zilnică. Autorul vieții cuviosului Irodion Kapsalivitul, părintele Ilarion arata că monahii atoniți de la chilii, din cauza sărăciei, erau nevoiți să meargă și să lucreze pe la diferite mănăstiri pentru a se putea întreține, perindarea lor fiind o necesitate, iar nu o consecință a nestatorniciei, fiind nevoiți să-și procure cele necesare vieții.

La Vatoped a avut un conflict cu un muncitor, care din invidie, l-a lovit în cap, suferind o amnezie și uitând tot, chiar și limba. A mers la Prodromu, unde fiind primit cu dragoste de părinții români și-a revenit, slujind ca paraclisier o perioadă de timp[4].

Exploatând acest fapt și întâmplarea de la Vatoped, monahul Irodion s-a perindat din loc în loc, devenind nebun pentru Hristos și căutând să pară neînsemnat pentru pelerini, dar și cei care ajungeau să-l viziteze. Din această postură, de nebun pentru Hristos, ca unul care primise diferite harisme, a trebuit să îndure batjocură, ocări, vorbe rele, izgoniri, fiind luptat de demoni pentru a pierde harul. Cei care își aleg o astfel de viețuire trebuie sa aibă și o mare trezvie, pentru a nu fi batjocoriți de demoni și a fugi de slava deșartă, bătrânului Irodion reușindu-i să-și ascundă virtuțile sale față de cei mulți. Astfel, cei care nu-l cunoșteau pe bătrânul Irodion și viața sa sfântă îl considerau nebun sau înșelat, doar oamenii duhovnicești înțelegeau nevoința lui și cunoșteau că acesta este un om întru toate cuvios.

În ultimii ani a trăit la coliba Sfântul Dumitru de la Kapsala, care se afla pe teritoriul mănăstirilor Pantocrator și Stavronichita, aici a locuit în casa muncitorilor, dată de bătrânul Pantelimon, casă care era afectată de vreme, fiind cu acoperișul parțial deteriorat, ploua în ea și nu avea condițiile necesare. Așa a petrecut cel puțin 10 ani, trăind ca un zăvorât, în condiții de austeritate și sărăcie extremă. Mânca puțin, priveghea, sprijinindu-se de un lemn. În ultimele luni ale vieții sale a fost îngrijit de părintele Meletie românul de la coliba Sfântul Gheorghe trecând la Domnul la vârsta de 86 de ani, după o boală nemiloasă.

Biograful său spune că „din cauza umezelii, a ostenelilor și a nevoințelor ajunsese la o așa gârbovire, la o așa deformare, încât nu se putea mișca în afara curții chiliei sale. Ca să se deplaseze trebuia să se sprijine pe două bastoane și, chiar și așa, tot cu greu mergea. Mai repede mergea înapoi, deoarece înainte era primejdie să cadă”[5].

Din relatările părinților vedem că nu obișnuia să facă focul în sobă, doar în ultimii trei ani ai vieții sale, ardea lemnele la gura cuptorului, care aproape că nu încălzea. Trăia într-o sărăcie și modestie rar întâlnită, având în chilia sa tot felul de lucruri nefolositoare pentru a lăsa să se înțeleagă că este nebun, în realitate el se nevoia asemenea marilor cuvioși, care aveau lepădarea de sine completă și se încredințau cu totul lui Dumnezeu.

Starețul Partenie de la Pantocrator îl descria pe Bătrânul Irodion ca pe un mare isihast, care își săvârșea lucrul în liniște, mânca puțin, după Liturghie lua anaforă și pleca spre chilia lui neobservat. De multe ori, pentru a-și păstra liniștea punea crengi pe poteca care ducea spre chilia lui[6].

De asemenea, gheronda Isaac libanezul l-a descoperit unui monah pe Bătrânul Irodion ca fiind unul dintre marii asceți din Kapsala. Acesta mergând să-l cunoască îi descrie starea de bucurie și har pe care o avea, dar și înfățișarea hazlie, „purta un ciorap pe cap în loc de fes, niște izmene făcute franjuri în loc de pantaloni, o pătură înfășurată de jur împrejur ca o fustă, o flanelă, era aproape desculț, încât i se vedea degetele rănite”[7].

Bătrânul avea felul lui de a se adresa, vorbind cu înțeles pentru cei care îl ascultau și spunându-le despre cele prezente sau viitoare, despre bolile lor și tratamentul pe care trebuie să-l ia, fără să fi cunoscut anterior persoanele. Așa i-a descoperit monahului Ilarion că este bolnav și că trebuie să urmeze tratamentul, cuvintele lui adeverindu-se întru totul, când s-a dus la medic pentru control.

De fiecare dată, Bătrânul Irodion le răspundea la problemele călugărilor sau pelerinilor fără să i cunoască, el spunea ce trebuie să facă cei care îl cercetau, pentru binele și mântuirea lor, le spunea să asculte de duhovnic, să țină rânduiala, să păstreze pacea și să se ferească de akedie. Avea darul înainte vederii și al rugăciunii, nu avea nevoie de prezența cuiva pentru a-i spune gândurile, el avea străvederea de sus, nu cea experimentală și nici cea demonică, care cuprinde pe cei înșelați[8]. El cunoștea atât evenimentele care avuse loc, cât și pe cele viitoare, pătrundea în adâncul sufletului, vedea patimile care îl chinuiau și pătimea cu ei. În timpul rugăciunii i se descopereau taine adânci ale sufletului, rugându-se pentru cei care îi aduceau cele necesare vieții.

Analizând viața sa, putem constata că era om duhovnicesc care suferea cu cei suferinzi, ajuta pe monahi să se ridice din akedie, să evite războaiele ce au ca scop nimicirea sufletului, chemându-i pe toți la pocăință și trezvie, la rugăciune și sfințire. El voia ca monahii să fie sârguincioși și să-și facă toate îndatoririle lor, să petreacă în mănăstire și să aibă un mod de viață echilibrat.

În felul său de a expune, după ce le zicea tot felul de lucruri fără ca să aibă legătură și să pară nebun, se oprea și le spunea ferm problema și soluția, astfel a vindecat pe mulți părinți de boli trupești, recomandând tratament cuvenit, dar și de boli sufletești, descoperindu-le frământările, patimile și învățându-i să se încredințeze lui Dumnezeu și duhovnicului lor. După cum remarca părintele Ilarion, bătrânul „când vedea că cel care venea la el are nevoie de întărire duhovnicească îi vorbea direct, fără nebunii”[9].

Bătrânul Irodion știa să pună în practică trezvia minții, alungând gândurile cu rugăciunea ca să nu piardă pacea inimii, nu lăsa gândul să-l tulbure, știind că fierul încălzit la foc nu poate fi apucat cu mâna, tot astfel și sufletul, prin rugăciune, se împuternicește în războiul împotriva vrăjmașului diavol, care încearcă să ne arunce în nepurtare de grijă față de rugăciune, pentru că aceasta pe el îl biruiește, iar pe noi ne întărește[10]. Știa că privegherea curăță mintea monahului și o întoarce către Dumnezeu, pe când somnul mult o întunecă. Cuviosul Irodion avea rugăciunea inimii, el se ruga pentru toată lumea, el petrecea toată noaptea în rugăciune, stând în picioare și nevoindu-se mult. Pe un monah l-a învățat să spună rugăciunea repede, ca să nu aibă gânduri și cu accentul pe miluiește-mă. Spunea că celor ce voiesc să-L dobândească pe Hristos le trebuiește multă răbdare, rugăciune și dragoste.

După cum menționa părintele Ilarion, bătrânul este pentru monahul ucenic supapă a harului, întrucât prin ascultare inima devine sensibilă și pătimește durerea celorlalți, fapt pentru care Bătrânul Irodion spunea că „îl slujim și devenim asemenea lui Hristos numai când îl slujim și ne jertfim pentru fratele nostru. Acest lucru îl învățăm la Cina cea de Taină”[11]. Slujirea aproapelui are o putere mântuitoare cu mult mai mare decât orice teorie teologică, întrucât aceasta este fapta pe care Dumnezeu ne-a poruncit să o lucrăm. El explica rolul ascultării pentru monah, arătând că aceasta este arma care războiește patimile. Ascultarea ne ajută să devenim liberi și face ca în inima noastră să auzim glasul Duhului Sfânt. El spunea „câtă vreme sălășluiește în noi vreo patimă, viața noastră va fi tragică”. Vom afla pacea doar când ne vom descătușa de voia noastră, căutând voia lui Dumnezeu.

Înțelegând rolul ascultării și al rugăciunii, Bătrânul spunea: „pentru ca monahul să ajungă la rugăciunea curată este nevoie să fie fără grijă, iar această lipsă de grijă o dobândește atunci când trăiește în ascultare”[12]. Unui frate i-a spus: „dacă vrei să nu ai război, să nu mănânci mâncăruri grele și să nu încălzești prea mult soba. Căldura aprinde capul și diavolul lovește. După aceea s-a zis cu cele duhovnicești”[13].

El îi sfătuia pe călugări pentru a scăpa de akedie să facă puține metanii, mâncare puțină, post și diavolul pleacă. Pentru a păstra pacea sufletului i-a spus unui călugăr: să nu iasă mintea dincolo de gardul tău. De asemenea, părintele explică de ce unii nu pot trăi cu adevărat bucuria învierii, spunând: pentru ca să trăim măreția învierii trebuie să ne curățim de patimi. Ori patimile sunt cele care ne îngreuiază mintea și ne depărtează de Dumnezeu și de semenii noștri.

Starețul Irodion a avut o legătură duhovnicească cu cuviosul Paisie Aghioritul, căruia îi trimitea pe mireni și monahi pentru povață, iar acesta cunoscând virtutea lui de multe ori îi trimitea la el pentru rugăciune și binecuvântare.

Deși trăia în sărăcie și cu multe greutăți, el era milostiv și împărțea toate, lucra doar pentru hrana zilei respective și căuta să ofere tuturor dragostea sa, având o prezență de spirit și o luciditate care întrecea pe a multor viețuitori din Muntele Athos.

Bătrânul Irodion a trecut la Domnul la data de 12 decembrie 1990, iar înmormântarea a avut loc pe 13, după praznicul Sfântului Spiridon, având un chip luminos și un zâmbet pe față. Părinții care l-au prohodit spuneau că în pofida situației sale de sănătate, la trecerea din această viața chilia s-a umplut de mireasmă. După trei ani a fost deshumat osemintele sale fiind galbene, ceea ce arăta că a fost un om virtuos.

În încheierea acestor rânduri, constat că din pământul Basarabiei mai mulți cuvioși s-au nevoit în Muntele Athos, unii cunoscuți și apreciați de comunitate pentru sfințenia vieții lor, iar alții tăcuți, aproape anonimi, știuți doar de Dumnezeu, ca Bătrânul Irodion, au atins culmi ale trăirii duhovnicești, primind harisme și daruri de la Dumnezeu. Acești cuvioși se roagă pentru noi la Tronul lui Dumnezeu și sunt modele pentru monahii și creștinii de azi.

Bătrânul Irodion avea ortodoxia curată, viața sfântă, darul înainte vederii și al vindecării, fiind cinstit de monahii atoniți și de pelerinii care s-au folosit de cuvântul și viața lui. Pentru viața lui sfântă, Bătrânul Irodion este cinstit de părinții aghioriți, fiind prea puțin cunoscut în spațiul românesc. Viața lui ar trebui să fie cunoscută de monahii de zi, iar pentru faptele și minunile pe care le-a săvârșit să fie înscris în calendarul Bisericii noastre împreună cu alți monahi aghioriți.