Arhiepiscopul Antim Nica, vrednic slujitor al Episcopiei Cetății Albe Ismail – evocare la 115 ani de la nașterea sa

Arhiepiscopul Antim Nica, vrednic slujitor al Episcopiei Cetății Albe Ismail – evocare la 115 ani de la nașterea sa[1]

 

În contextul aniversării Centenarului Episcopiei Basarabiei de Sud în anul 2023, succesoare a Episcopiei Cetății Albe Ismail, ne-am propus să zăbovim asupra chipurilor și lucrării ierarhilor care au slujit în această eparhie în perioada interbelică[2].

Astăzi, cu ocazia aniversării a 115 ani de la nașterea Arhiepiscopului Antim Nica, ultimul ierarh care a păstorit la Ismail în perioada interbelică, vom încerca să facem un tablou al activității sale.

Amintim că în anul ocupării Basarabiei de către sovietici 1944,  ca episcop al Cetății Albe Ismail activa episcopul Antim Nica, care, din păcate în august 1944 a fost nevoit să se refugieze în România din cauza ocupației sovietice a Basarabiei.

În cele ce urmează voi face o scurtă prezentare a vieții și activității Arhiepiscopului Antim Nica  sau Nicov (1908-1994), evidențiind lucrarea misionară și realizările deosebite pe plan misionar, administrativ, cultural și educațional.

Câteva repere biografice ale viitorului arhiepiscop Antim Nica

Viitorul arhiereu Antim Nica s-a născut în comuna Bogzești[3], județul Orhei, în data de 24 februarie 1908, primind la botez numele Alexandru. S-a născut într-o familie binecuvântată cu slujitori ai Bisericii de  mai multe generații, tatăl său Anania era învățător și diacon din anul 1915, iar mama Anastasia, care se trăgea dintr-o familie armenească, a dat viață la 12 copii, din care doi au îmbrățișat haina monahală. Dintre rudele sale, străbunicul său Ioan a fost preot, iar bunicul său Vasile a fost cântăreț.

Primind o educație aleasă în familie și dorind să-și îmbogățească cunoștințele despre Dumnezeu, ca și alți tineri din generația sa, s-a înscris la Seminarul Teologic din Chișinău, urmând cursurile între anii 1920-1928. Ulterior, fiind apreciat și încurajat de profesorii de la Seminar și de colegii săi, s-a înscris la Facultatea de Teologie din Chișinău, urmând cursurile acesteia între anii 1928-1932, având ca profesori pe reputații teologi ai epocii Gala Galaction, Nichifor Crainic, Dimitrie Bejan, frații Iordăchescu etc. A elaborat teza de licență[4]. în teologie sub îndrumarea profesorului Petre Constantinescu-Iași, având ca temă de Biserica din Bogzești[5]. Din această lucrare se desprinde dragostea lui față de satul natal și importanța bisericii în satele Basarabiei, autorul subliniind faptul că familiile s-au dezvoltat în jurul credinței și a valorilor spiritualității neamului, în pofida greutăților și a ocupației țariste.

 În aceiași perioadă a urmat cursurile Facultății de Drept și Litere din Iași. Apreciind calitățile sale intelectuale, vocația pentru studiu și văzând în el un distins slujitor al Bisericii din Basarabia, Mitropolitul Gurie l-a susținut, fiind recomandat să continue studiile la prestigioasele instituții teologice din Franța (Paris și Strasbourg) între anii 1932-1934, apoi în Anglia și Liban, între anii 1934-1935.

A urmat cursurile de doctorat la Facultatea de Teologie din Chișinău, finalizându-le cu teza "Misionarismul creștin între mahomedani în Orientul Apropiat", teză susținută la 7 februarie 1940, cu rezultate remarcabile.

În anul 1935, dând curs chemării sale tainice de a se dedica cu totul slujirii lui Dumnezeu a fost închinoviat la Mănăstirea Curchi, primind tunderea monahală prin mâinile Mitropolitului Gurie Grosu, în 24 iunie 1935. Acesta i-a dat numele de Antim, în amintirea unui vrednic ierarh cărturar de origine georgiană, care a păstorit în Țara Românească la sfârșitul secolului al 17 și începutul secolului al 18-lea. Apreciind râvna și devotamentul său pentru casa Domnului și la recomandarea viețuitorilor din obștea de la Curchi, pe 15 august 1935, a fost hirotonit ierodiacon, la praznicul Adormirii Maicii Domnului, bucurându-se de aprecierea conducerii mănăstirii și a Mitropoliei. În anul 1936, în ziua de 11 aprilie a fost hirotonit ieromonah, încredințându-se mai multe ascultări în cadrul Arhiepiscopiei Chișinăului. Astfel, a îndeplinit ascultarea de misionar eparhial (septembrie 1935 - octombrie 1936), prefect de studii și director la internatul Facultății de Teologie din Cernăuți (octombrie1936 - decembrie 1937), apoi exarh al mănăstirilor în Episcopia Hotinului (1937 - ianuarie 1940)[6]. În anul 1939, la praznicul Sfinților Împărați Constantin și Elena (21 mai) a fost hirotesit protosinghel, iar pe 8 noiembrie arhimandrit. Din cauza ocupării Basarabiei în 1940 s-a refugiat la București slujind la Catedrala Patriarhală și la Mănăstirea Antim (iulie-noiembrie 1940). Între septembrie 1941- august 1943 a activat ca vicar a doi vrednici slujitori ai Bisericii noastre la Misiunea religioasă din Transnistria, Iuliu Scriban și Visarion Puiu. Ulterior, din august 1943 și până în 7 ianuarie 1944 a fost conducător al Misiunii, activitate din cauza înaintării armatei sovietice.

Activitatea vlădicului Antim ca episcop al Episcopiei Cetății Albe Ismail

În ziua de 14 ianuarie 1944 a fost ales ca episcop al Cetății Albe Ismail, fiind hirotonit în data de 23 ianuarie de către Mitropolitul Irineu Mihălcescu al Moldovei și Sucevei, Arhiepiscopul Efrem Enăcescu al Chișinăului și Episcopul Policarp Morușcă al românilor din America. Din păcate, în august 1944[7], după doar câteva luni de slujire rodnică a fost nevoit să se refugieze în România, fiind îndrumat de către Patriarhul Nicodim Munteanu să rămână la Galați pentru a-l ajuta pe episcopul Cosma Petrovici, aflat în neputință din cauza bolii. Din decembrie 1945 și până în septembrie 1947 a activat ca director al Internatului Facultății de Teologie din București. După pensionarea episcopului Cosma Petrovici în septembrie 1947 a fost numit locțiitor al episcopiei la Galați, păstorind până în aprilie 1950[8].

Din păcate, ca fost episcop în Basarabia și ca refugiat era suspectat de autoritățile comuniste de activități potrivnice statului și regimului comunist, fapt ce nu a permis alegerea sa ca episcop eparhiot, ci numirea la 1 mai 1950 ca episcop vicar patriarhal și secretar al Sfântului Sinod, cu titulatura de Târgovișteanul, activând în această demnitate până în 1973, când a fost ales episcop al Dunării de Jos, după pensionarea episcopului Chesarie Păunescu, fiind întronizat la Galați în data de 19 august.

Menționăm că în perioada slujirii ca episcop vicar patriarhal s-a remarcat ca și cancelarist de excepție, contribuind la întocmirea dosarelor de canonizare a sfinților români din 1955, pregătirea documentelor pentru ședințele Sfântului Sinod, a punctelor de vedere referitoare la diferite teme teologice importante... fiind vorbitor de limbi străine a menținut relațiile Patriarhiei Române cu alte instituții, Biserici surori și biserici creștine.

Astfel, ca bun cunoscător al realităților din lumea ortodoxă și din lumea creștină, a participat la diferite întruniri panortodoxe, inter creștine și interreligioase (Conferința de la Lamberth – 1968, Prima Conferință Mondială a Religiilor pentru promovarea Păcii de la Kyoto - 1970), a participat la ședințele pregătitoare ale Sfântului și Marelui Sinod Panortodox din Rodos – 1963 și de la Chambesy – 1968. A însoțit pe Patriarhul Iustinian în vizitele frățești la bisericile creștine din Anglia - 1966, Etiopia și India - 1969 etc[9].

Vlădica Antim - arhiereu la Dunărea de Jos

După o experiență bogată acumulată ca misionar în Transnistria, Episcop la Cetatea Albă-Ismail, vicar la Galați și episcop vicar patriarhal, în urma insistențelor ocrotitorului Său, Patriarhul Justinian Marina, în contextul pensionării episcopului Chesarie al Dunării de Jos, a fost ales ca și episcop al acestei eparhii Episcopul Antim Nica personalitate bisericească cunoscută atât în țară, cât și în străinătate pentru contribuția sa la promovarea teologiei și a ideii sinodului panortodox, dar și a participării Bisericii Ortodoxe Române la diverse dialoguri inițiate cu alte biserici.

Astfel, la 10 iunie 1973 a fost ales ca episcop al Dunării de Jos, fiind întronizat la data de 19 august 1973 de către vrednicul de pomenire Patriarh Justinian Marina. Aici a început un amplu program de revigorare a vieții bisericești, dar cu prudența cuvenită din cauza regimului comunist care controla activitatea ierarhilor și adesea le limita drepturile.

Pentru rezultatele sale remarcabile, Patriarhul Iustinian a ridicat în 16 octombrie 1975 eparhia Dunării de Jos la rang de arhiepiscopie, cu titulatura a Tomisului și a Dunării de Jos, făcând înscăunarea la 9 noiembrie 1975.

Din cauza contextului, vlădica Antim s-a simțit obstrucționat, spunea ca un invalid, fiind constrâns să-și limiteze activitățile și să intensifice lucrarea pastoral-misionară în contextul situației din România socialistă. În această perioadă a continuat să scrie și să coordoneze lucrarea preoților, pentru a păstra vie credința și a îndeplini slujirea la care a fost chemat de Biserică. A suferit pentru frații din Basarabia și s-a străduit pe măsura posibilităților să-i ajute, mai ales după 1990, când a primit în repetate rânduri clerici din Basarabia, iar după reactivarea seminarului a fost printre primii care a susținut pe tinerii din Sudul Basarabiei la școală, oferindu-le burse, cărți și alte bunuri pentru fosta sa eparhie.

Menționăm că Antim Nica a fost preocupat de studiu, publicând mai multe cărți și articole pe diferite teme, unele devenind repere pentru studenții teologi și clericii români, mai ales cele cu referire la creștinismul din Orient. În acest sens, amintim câteva din scrierile sale: La notion de verite religieuse d’apres M. Loisy, Chişinău, 1936, 20 p.; Ortodoxia în Siria şi la Locurile Sfinte, Chişinău, 1936, 16 p.; Misionarismul creştin între mahomedani în Orientul Apropiat (teză de doctorat), Bălţi, 1939, 173 p.; Misionari străini în România (1841-1941), în volumul „Prinos închinat Înalt Prea Sfințitului Nicodim…”, Bucureşti, 1946, p. 67-73; „Ortodoxia în Extremul Orient”, în Ortodoxia, an. III, 1951, nr. 1, p. 101-114; „Negrii ortodocşi din Africa şi lupta lor pentru autonomie bisericească”, în Ortodoxia, an. XIX, 1967, nr. 1, p. 3- 16; a publicat recenzii, reportaje, pastorale, predici și cuvântări în periodicele bisericeşti centrale şi în Glasul Bisericii. Trebuie să amintim că el a iniţiat publicarea volumelor De la Dunăre la Mare (două ediţii: 1977 şi 1979); Arhiepiscopia Tomisului şi Dunării de Jos în trecut şi astăzi (1981); Monumente istorice şi izvoare creştine (1987) etc.

În anul 1990, fiind slăbit și bolnav a solicitat Patriarhului Teoctist să-i dea ca ajutor un episcop vicar. Astfel în februarie 1990 a fost ales epiascop vicar al eparhiei arhimandritul Casian Crăciun, ostenitor în Administrația Patriarhală și cadru didactic la Facultatea de Teologie din București. După hirotonia arhiereului său vicar, vrednicul Vlădică Antim i-a încredințat slujirea liturgică și administrativă, eparhia cunoscând o nouă etapă în istoria sa. Dumnezeu, Preamilostivul, văzând suferința vlădicului Antim l-a chemat la Sine în zZiua de Paști, pe 1 mai 1994, fiind prohodit și înmormântat în Catedrala eparhială din Galați.

Pentru lucrarea sa exemplară și rezultatele deosebite în slujirea la Altarul Bisericii și a neamului, Arhiepiscopul Antim Nica a primit numeroase distincții bisericești și de stat, bucurându-se de aprecierea ierarhilor, dar mai ales a clericilor și a credincioșilor din eparhie care l-au iubit și cinstit pe vrednicul lor păstor.

Concluzii

Arhiepiscopul Antim Nica s-a remarcat prin inteligență și rafinament, prin cultură și implicare în diferite proiecte pastoral-misionare ca student, misionar și ca arhiereu, dar și prin discreție, ca unul ce a fost monitorizat aproape întreaga viață de serviciile secrete, învățând să depășească toate greutățile și provocările slujirii, bucurându-se de sprijinul și aprecierea Patriarhului Iustinian și de prietenia cu viitorul patriarh Teoctist, pe atunci episcop vicar patriarhal.

Un prieten și contemporan al său, compatriot din Basarabia, îl descria pe arhiepiscopul Antim ca: „un om de o deosebită finețe sufletească. Era aşa, cum aş zice eu, cu maniere de lord englez ... . Un om cu un echilibru deosebit, nu-şi ieşea niciodată din fire, nu rostea niciodată un cuvânt lipsit de măsură. Era totdeauna foarte elegant. Chiar când mustra un subaltern, îşi păstra totdeauna eleganța sufletească [...]. Am spus că era un «aristocrat al spiritului» pentru că m-am ferit să spun că era un aristocrat, pur şi simplu. Provenea dintr-o familie de diacon de țară, cu foarte mulți copii. Dar aristocrația nu se dobândește numai prin naștere. Există şi o aristocrație a spiritului care uneori înseamnă mai mult, pentru că cea din naștere se poate deteriora, uneori, pe când cealaltă se definește prin finețe”[10].

În contextul Centenarului Episcopiei Basarabiei de Sud, apreciem slujirea pilduitoare a Vlădicului Antim Nica, un vlăstar al Basarabiei, care în pofida greutăților a știut să rămână statornic în credință și să poarte cu demnitatea Crucea slujirii arhierești atât în Basarabia, cât și țară, remarcându-se prin cultura sa enciclopedică, prin cunoașterea Sfintei Scripturi, dar și prin zel misionar, rămânând pentru nou un exemplu de urmat.