Sfintele Taine - mijloace ale restaurării omului, ale ridicării lui din boală, moarte și păcat - pr. lect. dr. Nicolae Preda

Sfintele Taine - mijloace ale restaurării omului,

ale ridicării lui din boală, moarte și păcat

Abstract:

Abordarea Sfintelor Taine din punct de vedere teologico-simbolic, dar nu numai, a reprezentat o preocupare perpetuă a Bisericii, inițiativa aceasta prinzâd contur la scurtă vreme după ce Biserica și-a dobândit „libertatea”. Prima lucrare sistematică privind Sfintele Taine apare însă, undeva la începutul secolului al VI-lea (cca 500); este vorba de primul tratat de ermineutică liturgică și anume, Despre ierarhia bisericească a Sfântului Dionisie Areopagitul. Așadar, Sfinții Părinți ai Bisericii își vor îndrepta atenția încă de la început asupra ființei, eficacității, sensului adânc și al rolului pe care Sfintele Taine îl joacă în viața Bisericii, a credincioșilor ei. Din păcate, astăzi, suntem atât de departe de înțelegerea inițială a Sfinților Părinți, dar mai ales de trăirea acestora, prin și în lumina harului împărtășit nouă prin Sfintele Taine. Lucrul acesta se întâmplă din varii motive însă, multele „lacune din domeniul studiilor istorico-liturgice” privind Sfintele Taine par să fie definitorii. Studiul de față își propune să surprindă doar, câteva din cauzele care ar fi dus la această lipsă de înțelegere și de trăire în lumina harului Sfintelor Taine.

Cuvinte cheie: Sfintele Taine, restaurare, cult, simbolism liturgic, viață liturgică, bolă, păcat și moarte

1. Premise generale

În condițiile actuale, când s-a scris foarte mult despre cult, în general, un studiu liturgic despre Sfintele Taine - ca mijloace ale restaurării omului, ale ridicării lui din boală, moarte[1] și păcat, adică despre așa-numitele „Taine de restaurare”, cum mai sunt ele cunoscute și denumite în Occident[2], reprezintă, în aceeași măsură o „noutate” dar și o „provocare”. Materialul de studiu este unul imens, astfel încât numai prezentarea lui într-o formă sintetică și armonioasă poate însemna reușita redării unei lucrări care să atragă, în primul rând, prin claritate, dar și prin bogăția informației. Pentru mine personal, redactarea unui astfel de studiu este o mare bucurie, deorece, nu de puține ori, am gândit la alcătuirea lui.

De asemenea, țin să precizez că, la noi s-a scris foarte puțin sau aproape deloc pe marginea acestui subiect.

Și, deși, nu se pliază „perfect” pe tematica anului 2024, care a fost declarat de către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române ca „An omagial al pastorației și îngrijirii bolnavilor” şi „An comemorativ al tuturor Sfinţilor tămăduitori fără de arginți”, prezentarea succintă a „Tainelor de restaurare”, reprezintă un răspuns punctual la problemele omului contemporan, una din „soluțiile la care începe, de pildă, să se oprească, după căutări și experiențe chinuitoare”, răspunsuri ce „i-au fost indicate de mult în formă nedezvoltată în taina persoanei și a operei lui Iisus Hristos”, după cum afirmă Părintele Profesor Dumitru Stăniloae:

„În Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu cel întrupat, se cuprind toate puterile de refacere ale omului din orice timp și, implicit, toate comorile de înțelepciune (Col. 2, 3)[3]. În El avem răspunsul la toate problemele care se pun rînd pe rînd, din interes teoretic sau din aprigă luptă cu greutățile vieții, spiritului omenesc. El este pururea actual și (sic!) anticipează continuu actualitatea”[4].

Mai mult, în persoana Mântuitorului Iisus Hristos este „recapitulată” întreaga istorie a omenirii:

„S. Bulgakov merge și mai departe, încadrînd în această lucrare a istoriei, condusă de Hristos, toată omenirea, chiar și pe cei necredincioși. Prin faptul că Hristos a luat nu o natură omenească individuală, ci natura umană în generalitatea ei, puterea Lui leagă la un loc omenirea și toată istoria. «De aceea, nu numai cei ce L-au cunoscut în viața Lui, ci și cei ce nu L-au știut și chiar cei ce-L neagă, sînt părtași de El și supuși Lui. Istoria omenirii după Hristos este nu numai istoria omenirii creștine, ci și a omenității lui Hristos… Opera acestei omenități, contradictorie și dezbinată, în sinteza ei se include în opera lui Hristos»”[5].

În baza acestei realități, liturgiștii vor afirma, în unanimitate, despre cultul Bisericii Ortodoxe că, a fost, este și a rămas până astăzi un cult prin excelență hristocentric[6]:

„...Noul Testament recapitulează și «personalizează» întreaga istorie a mântuirii în Hristos. În Noul Testament nimic nu este mai clar decât faptul că totul în istoria sacră - eveniment, obiect, loc sacru, teofanie, cult - a fost pe deplin asumat în persoana lui Hristos Cel întrupat”[7].

Sfântul Dionisie Areopagitul, în „Despre riturile celebrate în sfânta Sinaxă - mister și contemplare” (cca 500), extinde „realismul cultual” chiar și la Scriptura Vechiului Testament:

„De aceea, pe drept cuvânt, după predania mai veche [Vechiul Testament] e proclamat în ordine Noul Legământ, această ordine inspirată și ierarhică arătând, cred, faptul că una a spus actele divine [theourgias] viitoare ale lui Iisus, iar celălalt le-a realizat desăvârșit, și că aceea a scris realitatea/adevărul lor în imagini, iar acesta a arătat-o prezentă. Căci acțiunea desăvârșită [telesiourgia] din acesta a proclamărilor anticipate ale aceluia a făcut credibilă realitatea/adevărul lor, și acțiunea divină [theourgia] e o recapitulare a cuvântării de Dumnezeu [theologia]”[8].

În altă ordine de idei, țin să precizez că realismul cultual este atât de complex, încât naște, pe de o parte, întrebări dintre cele mai „apăsătoare”, iar pe de alta, răspunsuri dintre cele mai surprinzătoare, ca de exemplu: Care ar fi rațiunea adâncă și modul în care totul gravitează în cult, în jurul lui Hristos? Răspunsul ni-l dă Părintele Profesor Robert Taft:

„Momentul ritual, așadar, este o sinteză a trecutului, prezentului și viitorului, deoarece este întotdeauna adevărat în «timpul lui Dumnezeu». Ceea ce adaugă Noul Testament este mesajul uluitor că «timpul lui Dumnezeu» a fost împlinit în Hristos”[9].

Cum reușește Mântuitorul Iisus Hristos să rămână „centrul” întregului cult ortodox și cum realizează „restaurarea” omului prin Sfintele Taine ale Bisericii Sale[10], reprezintă tema prezentării de astăzi, o expunere cât se poate de succintă.

Sfântul Leon cel Mare, papă al Romei († 461) afirmă într-una din operele sale că „cea ce era vizibil în Persoana Mântuitorului a trecut după în (Sfintele) Taine”[11]; este vorba despre una dintre axiomele patristice fundamentale cu conotații esențiale pentru cult, o maximă uzitată și iubită foarte mult în Apus; Părintele Profesor Robert Taft consideră aceată axiomă liturgică drept „o întreagă teologie liturgică”^[12].

Realitatea teologică exprimată de Sfântul Leon cel Mare va fi „întregită” după aproximativ un mileniu de cel mai ilustru liturgist bizantin, Sfântul Nicolae Cabasila († 1392), care referindu-se probabil la Sfânta Masă (el folosește termenul de „altar”), afirmă:

„Sfintele altare împlinesc aceeași slujbă ca și mâna Mântuitorului. De pe Sfânta Masă, sfințită prin ungere, noi primim Pâinea sfințită, Trupul lui Hristos, ca și cum l-am primi din însăși mâna Lui preacurată și bem Sângele Lui întocmai ca și cei dintâi Apostoli pe care Domnul i-a cuminecat la Cina cea de taină, când a ridicat paharul întru pomenirea acestei înfricoșătoare băuturi. Întrucât El este în același timp și preot și altar, și jertfă și jertfitor, și Cel prin Care se aduce și ceea ce se aduce...”^[13].

Totuși, textul fundamental, expresie a geniului Sfântului Nicolae Cabasila, în care sintetizează magistral, ființa, eficacitatea, „sensul” adânc și rolul Sfintelor Taine, în și prin Hristos, este următorul (un text lung, dar impresionant):

„Prin lucrarea acestor Sfinte Taine, Soarele Dreptății intră, ca printr-o mare deschizătură a firii, în această lume întunecată și omoară tot ce este pieritor în ea, împrăștiind peste tot duh de viață nemuritoare, căci Lumina lumii biruiește lumea, după cuvintele Lui: Eu am biruit lumea, vrând să spună prin aceasta că trupul muritor și stricăcios se face vrednic de o viață veșnică și netrecătoare. Căci, după cum, atunci când intră razele soarelui într-o cameră în care arde o lumânare, privirile tuturor sunt atrase de aceste raze a căror strălucire face să pălească cu totul pâlpâirile făcliei, tot astfel și strălucirea vieții viitoare, care-și face loc în lumea aceasta prin Sfintele Taine, covârșeșete în sufletele noastre orice farmec al vieții trupești și întunecă toată frumusețea și strălucirea acestei lumi.

Aceasta este trăirea în duh, care e în stare să nimicească orice poftă a cărnii, după cuvântul Sfântului Apostol Pavel: Cu Duhul să umblați și să nu mai împliniți pofta trupului. Aceasta este calea pe care a rânduit-o Domnul când a venit la noi și aceasta este ușa pe care ne-a deschis-o tot El când a intrat în lume, iar când S-a înălțat la Tatăl nu a găsit cu cale să le închidă, ci de acolo, din slava Sa, tot pe aceeași cale și pe aceeași ușă coboară între oameni. De fapt, mai curând am putea spune că Însuși Domnul e veșnic de față, și acum și în tot cursul vieții noastre, spre a fi credincios făgăduințelor pe care ni le-a făcut. Am putea zice și noi, cum zicea patriarhul Iacob, că Sfintele Taine sunt casa și poarta cerului, prin care nu coboară numai îngerii - care de fapt slujesc împreună cu noi la orice lucrare pe care o săvârșim -, ci pentru fiecare din cei botezați coboară și Domnul îngerilor (…).

Prin Sfintele Taine oamenii ajung dumnezei și fii ai lui Dumnezeu, iar firea noastră omenească, care altfel e praf și țărână, se învrednicește de cinstea care numai Domnului I se cuvine, se ridică la atâta mărire, încât ajunge părtașă la însăși cinstea și firea dumnezeiască. Cu ce s-ar mai putea asemăna această minune? Ar putea născoci mintea omului ceva peste aceasta? Atât e de mare puterea Tainelor lui Dumnezeu, încât întrece chiar și stelele de pe cer, ba cred că, prin strălucirea și măreția ei, covârșește orice altă făptură și zidire a lui Dumnezeu. De aceea, oricât ar fi de multe, de frumoase și de mărețe făpturile zidite de Dumnezeu, ele sunt departe de înțelepciunea și nesfârșita pricepere a Făcătorului lumii, Care poate face lucruri desăvârșite în frumusețe și măreție, desăvârșite, mai mult decât ar putea spune orice limbă”[14].

Dacă calea, mai exact modalitatea în care Mântuitorul Iisus Hrsistos alege să restaureze omul prin Sfintele Taine dăruite Bisericii Sale, este cea descrisă impecabil de Sfântul Nicolae Cabasila, rațiunile și condițiile în care firea umană ar fi trebuit să fie restaurată, precum și ținta sau scopul suprem, care sunt „mântuirea și îndumnezeirea” omului, sunt surprinse remarcabil de Jean-Claude Larchet:

„În mod unanim, încă din zorii creștinismului, Sfinții Părinți au socotit urmările păcatului drept boli care vatămă firea omenească. Sunt boli iscate din stricăciunea firii cu care Dumnezeu l-a înzestrat pe om dintru început, la facere, care e de-acum înjosită, roaba păcatului și a puterii diavolului, supusă patimilor, stricăciunii și morții cu trupul și cu duhul. Prin iconomia Sa mântuitoare, Hristos, dumnezeiescul Doctor, tămăduiește firea omenească de relele ei, o scote din robia păcatului, a diavolului și a patimilor, din stricăciune și din moarte.

Dar Hristos n-a venit doar ca să aducă iarăși firea omenească la starea ei dintâi, din Raiul pământesc, care era de altfel nedesăvârșită, incompletă; Adam, după cum spun Sfinții Părinți, era un prunc neprihănit, sănătos și teafăr, având în el întregi și neștirbite puterile firești, care trebuia însă să crească în Dumnezeu până la starea de desăvârșire dumnezeiesc-omenească menită lui Dumnezeu (…).

În primul rând, mântuirea țintește polul cel «negativ» al stării omului căzut, al păcătoșeniei, urmărind tămăduirea de bolile sale spirituale și izbăvirea lui de tot ceea ce, ca o consecință a păcatului cel dintâi și a păcatelor sale, înstrăinează omul de adevărata lui fire, îl abate de la vocația sa spirituală, îl depărtează de Dumnezeu, de aproapele și de propriul sine în natura sa autentică.

Polul «pozitiv» este îndumnezeirea: procesul prin care omul mântuit - izbăvit, adică, de păcat, de tirania diavolului, de stricăciune, de frică și de stăpânirea morții, de robia patimilor - poate să se înalțe la asemănarea cu Dumnezeu, să se asimileze Lui, să se unească deplin cu El, să fie îndumnezeit prin har și, astfel, să se facă părtaș vieții dumnezeiești.

Prin urmare, îndumnezeirea poate fi înțeleasă ca o înveșnicire a mântuirii, finalitatea sa ultimă, cea care îi conferă sensul său plenar”[15].

2. Tainele de restaurare potrivit „vechiului” Evhologhiu

„Tainele de restaurare”, așa cum sunt ele cunoscute și studiate în Apus, reprezintă unul din capitolele importante ale vechiului și noului Evhologhiu (Molitfelnic).

Din păcate, la noi s-a scris foarte puțin sau aproape deloc pe această temă, însă s-a scris destul de bine și de mult în Apus.

În prezentul studiu doresc să punctez doar câteva aspecte legate de împărțirea și denumirile „specifice” (tehnice) pe care le-au primit, deloc întâmplător, Sfintele Taine, în baza mențiunilor consemnate de așa-numitul Evhologhiu vechi bizantin (vorbim de primele ediții compacte de manuscrise).

Deși, prin extensie, le-am putea numi pe toate cele șapte Sfinte Taine, Taine de restaurare a naturii omului, vom vedea că doar două dintre ele pot fi numite și considerate propriu-zis Taine ale restaurării omului, adică Spovedania și Sfântul Maslu.

O foarte interesantă clasificarea a Sfintelor Taine, potrivit vechiului Evhologhiu bizantin o găsim la Părintele Profesor Miguel Arranz, însă spațiul nu ne permite să o detaliem aici, ci numai să o menționăm.

De asemenea, distingem două tipuri de clasificare: una după „timpul” și „tipul” (modul) săvârșirii lor, iar cealaltă este, am putea spune, cea „clasică”.

a) după „timpul” și „tipul” săvârșirii

„Sacramenti nel tempo” (Taine în timpul vieții) / Sfântul Maslu și Taina Spovedaniei

„Sacramenti per il tempo” (Taine pentru viață) / Taina Cununiei și Hirotonia

„Sacramenti per l’eternita’” (Taine pentru veșnicie) / Taina Botezului și Mirungerea

„Sacramento di etenita’” (Taina veșniciei) / Euharistia[16]

b) cea „clasică”

„Sacramenti dell’iniziazione” (Tainele de inițiere) / Botezul, Mirungerea și Euharistia

„Sacramenti dell’istituzione” (Tainele de instituire sau instituționale) / Taina Cununiei și Hirotonia

„Sacramenti della restaurazione” (Tainele de restaurare) / Sfântul Maslu și Taina Spovedaniei[17]

În încheiere, aș dori să precizez și câteva aspecte legate de Tainele de restaurare, așa cum reiese din studiul Părintelui Profesor Miguel Arranz, mențiuni consemnate de vechiul Evhologhiu:

„O a treia categorie a Tainelor ar fi cea a Tainelor «terapeutice» sau a «Tainelor de restaurare». Mă refer la Tainele, a Spovedaniei și cea a Sfântului Maslu”[18];

„Tainele de restaurare, pe de altă parte, au în vedere dimensiunea personală a omului, care trebuie să-și recupereze sănătatea spirituală sau naturală pierdută inițial. El trebuie să redescopere imaginea fizică sau metafizică primordială primită de la Dumnezeu și pierdută de el. Le vom numi „Taine în timp” pentru că sfera lor este limitată la durata vieții pământești. Ele se repetă ori de câte ori se simte nevoia”[19].

2. Funcțiile liturgice ale Sfintelor Taine de restaurare

Pentru a vedea cum se oglindesc (regăsesc) funcțiile „liturgice” ale Sfintelor Taine, funcții specifice, de altfel, întregului cult creștin ortodox, am ales să redau doar o rugăciune, cea de la sfințirea untdelemnului la Slujba Sfântului Maslu, care sună așa:

„Doamne, Care, cu mila și cu îndurările Tale, tămăduiești zdrobirile sufletelor și ale trupurilor noastre, Însuți, Stăpâne, sfințește untdelemnul acesta, ca să fie, celor ce se vor unge din el, spre tămăduire și spre izbăvirea de toată patima și întinăciunea trupului și a sufletului și de toată răutatea. Ca și întru aceasta să se preaslăvească presfântul Tău nume, al Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin”[20].

a) latreutică sau doxologică

Cea dintâi dintre funcțiile liturgice ale Tainelor de restaurare este funcția latreutică sau doxologică, caracteristică indicată, de altfel, de Însusți Mântuitorul Iisus Hristos, atunci când vorbește despre suferința și moartea dreptului Lazăr:

„Iar Iisus, auzind, a zis: Această boală nu este spre moarte, ci pentru slava lui Dumnezeu, ca, prin ea, Fiul lui Dumnezeu să Se slăvească” (In 11, 4).

Această realitate (adevăr) va fi preluată și exprimată în rugăciunea amintită mai sus, cea de la sfințirea untdelemnului la Sfântul Maslu.

b) harismatică sau sfințitoare

c) didactică sau catehetică (pedagogic-educativă)

Funcția didactică sau pedagogic-educativă[21] pare a fi în opinia unora dintre specialiști cea mai importantă dintre cele trei funcții liturgice ale Tainelor de restaurare:

„Deci scopul pedagogic și soteriologic al Sfântului Maslu este superior celui terapeutic”[22].

Forțând un pic lucrurile, putem afirma, fără doar și poate, că ceea ce se pierde într-adevăr cel mai mult astăzi din actul restaurării omului, indiferent de natura înstrăinării (păcat sau boală), este „dimensiune pedagogică” a restaurării (bolii), după cum observă și Cezar Login:

„…sănătatea și boala au reprezentat dintotdeauna una dintre preocupările centrale ale Bisericii față de membrii săi. Vindecarea și sănătatea au fost importante pentru oamenii din vremea Mântuitorului și sunt la fel de importante pentru noi, oamenii secolului al XXI-lea. Și, totuși, ceva s-a schimbat. Omul modern a pierdut aproape complet dimensiunea pedagogică a bolii, a încetat să mai sesizeze legătura dintre felul în care ne ducem viața, ne raportăm la Dumnezeu și la aproapele nostru, și starea de sănătate și boală; au încetat să mai perceapă strânsa legătură dintre păcat și boală”[23].

Cel care reușește însă, să rezume cel mai bine „funcțiile” liturgice complexe ale așa-numitelor Taine de restaurare, cum ar fi: funcția sintetizatoare (integratoare), eshatologică, comunitară și chiar pascală, într-un scurt pasaj și cât se poate de limpede, desigur, este Părintele David Bissias:

„Aceasta a fost nu numai o «grijă pastorală» pentru cineva în nevoie, ci și o preocupare pentru integritatea Trupului lui Hristos care include toate mădularele Sale. Limbajul epistolei[24] indică, de asemenea, natura fundamental «pascală» și «restauratoare»” a unui astfel de ritual, care se potrivește cu aspectul eshatologic al Euharistiei în sine, fără a menționa de prezența lui în viața cotidiană a creștinilor și a Bisericii Primare”[25].

Concluzii

Tainele de restaurare, ca de altfel toate Sfintele Taine, în general, sunt pentru Biserica Ortodoxă, pentru noi credincioșii, „prilejuri” de bucurie și de comuniune cu Dumnezeu și nicidecum acte sau rânduieli de cult „înțepenite” în timp (în istorie) și „prăfuite”, lipsite de viață și sens:

„...viața sacramentală a Bisericii Ortodoxe nu este o colecție de ritualuri «magice» sau «mecanice», ci o celebrare doxologică a vieții noastre în comuniune cu Domnul Iisus Hristos”[26].

Rostul lor adânc îl reprezintă, fără doar și poate, pregătirea pentru veșnicie, după cum spunea Sfântul Nicolae Cabasila:

„Căci, la urma urmelor, ce rost au pentru noi Sfintele Taine? Ele ne pregătesc pentru viața viitoare, ca unele care sunt, cum spunea Sfântul Apostol Pavel, puterea veacului viitor”[27].

Nu în ultimul rând, Tainele de restaurare ne conferă, pe de o parte, „în Hristos, prin Duhul”, harul necesar mântuirii și desăvârșirii, iar pe de alta, ne învață că, pentru a dobândi acest har, pentru a ni-l împropria, este nevoie și de strădania noastră:

„…această perspectivă a tămăduirii este o manieră de a exprima taina mântuirii, în care se arată și iconomia lui Hristos, și osteneala pe care și-o dă omul ca să primească, în Hristos, prin Duhul, harul câștigat de El pentru tot neamul omenesc prin iconomia Sa”[28].

În încheiere, țin să precizez că foloasele acestui studiu pot fi multiple și pot rodi în diferite moduri; așadar, nădăjduiesc ca eforturile mele să nu fie în zadar, ci să constituie un prilej de mulțumire și de bucurie duhovnicească pentru cei care caută „lauda” lui Dumnezeu, adică sunt ancorați în același timp și într-o cunoaștere reală și bine fundamentată a tradiției nostre liturgice.

Pr. Lect. Dr. Nicolae Preda