Ierarhii Eparhiei, a Cetății Albe – Ismail arc peste timp

             Inițiativa de a alcătui lucrarea de faţă  este motivată de împlinirea a unui centenar de la întemeierea Episcopiei Cetății Albe-Ismail în anul 1923, prilej de studiu și aprofundare asupra importanței acestei eparhii.Viața bisericească în spațiul basarabean a suscitat din totdeauna înteres din partea cercetătorilor scriitori basarabeni și nu numai. De multe ori fie au fost prezentate denaturat îndepărtându-se de la adevărul istoric , fie au promovat adevărul istoric.

          Integrarea Bisericii din Basarabia în cadrul Bisericii Ortodoxe Române a fost însoțită și de crearea unor noi eparhii, menite să asigure o mai bună conducere în teritoriu.

         La 10 martie 1923 a fost promulgată legea potrivit căreia pe teritoriul Basarabiei s-au creat două eparhii noi: a Cetății Albe - Ismailului (cu reședința la Ismail).[1] Titularii acestei eparhii basarabene urmau să fie aleși în conformitate cu „Legea pentru alegerea mitropoliților și episcopilor eparhioți”, după ce Marele Colegiu Electoral era completat cu 6 membri clerici, „delegați de Congresul Eparhial al Arhiepiscopiei Chișinăului și Hotinului și reprezentând cele trei eparhii ale Bisericii Ortodoxe din Basarabia”.[2] După câteva zile de la publicarea Legii privind înființarea episcopiilor basarabene, Congresul Extraordinar al eparhiilor, întrunit la Chișinău în ziua de 13 martie 1923, a adoptat prin unanimitate hotărârea prin care se cerea pentru Episcopia Cetății Albe - Ismail a fost propus arhimandritul Iuliu Scriban, profesor la Seminarul Teologic din București. Prin hotărârea Marelui Colegiu Electoral, întrunit la București, cu participarea delegaților basarabeni, a fost satisfăcută doar cererea privind Eparhia Hotinului.[3] Pentru Episcopia Cetății Albe - Ismail, Marele Colegiu Electoral a ales la 29 martie 1923 pe Nectarie Cotlarciuc.

          Primul titular al noii eparhii, Nectarie Cotlarciuc (1875 - 1935), a fost instalat la 20 mai 1923 de către arhiepiscopul Gurie Grosu. Acesta este originar din Stulpicani, jud. Suceava, doctor în Teologie și Filosofie, cu studii de specializare la diferite Universități germane (Viena, Bonn, Würzburg, München). A fost profesor, apoi decan la Facultatea de Teologie de la Cernăuți și este autor a câteva lucrări teologice în limbile germană și română. A avut o păstorire scurtă la Ismail, căci la 7 noiembrie 1924, a fost ales arhiepiscop și mitropolit al Bucovinei, cu sediul la Cernăuți, unde a păstorit până la moarte, în 1935.[4]

         La 17 decembrie 1924, în locul lui a fost ales Iustinian Teculescu (1865 - 1932), originar din orașul Covasna din Ardeal. A fost preot de mir și protopop în Alba - Iulia (1901 - 1922), președinte al Consiliului Național Român din Alba - Iulia, unul dintre organizatorii Marii Adunări Naționale de la 1 decembrie 1918, apoi senator în primul Parlament al României întregite. Mai târziu, în 1923, este numit episcop al Armatei. Deși nu cunoștea realitățile din Basarabia, datorită experienței administrative, el a știut să se impună în rândul preoților basarabeni și să facă rânduială în viața eparhiei. A reorganizat Seminarul teologic eparhial

„Episcopul Melchisedec Ștefănescu”, prelungind anii de studiu de la șase la opt ani, după modul de organizare din întreaga țară. A înzestrat cu localuri corespunzătoare Seminarul și reședința episcopală. Este autorul unui volum de predici și îndemnuri pastorale „Pentru neam și pentru lege”. A păstorit până la moarte, până la 16 iulie 1932, fiind înmormântat la Covasna.[5]

         La cârma eparhiei a urmat Dionisie Erhan (1868 - 1943), născut în Bardar, jud. Lăpușna. A fost tuns de tânăr în monahism la mănăstirea Suruceni, ajungând starețul acesteia. Domnul General C. Dragu ne relatează despre el că a fost un „patriot înflăcărat și neînfricoșat, nu și-a precupețit nici liniștea, nici viața, când a fost nevoie a se jertfi pe altarul patriei și înfăptuirea unirii tuturor românilor”.[6] În 1917 - 1918, a fost printre militanții care erau pentru unirea Basarabiei cu țara - mamă, fapt pentru care în 1918 Sfântul Sinod din București l-a ales arhiereu- vicar (cu titlul de „Ismail”) pentru Arhiepiscopia Chișinăului. A fost numit locțiitor de episcop la Ismail în 1932, iar la 20 octombrie 1933,[7] Congresul Național Bisericesc electoral l-a ales episcop, instalat abia la 15 mai 1934. A fost un bun îndrumător al activității misionar - pastorale și culturale din eparhie. A înființat la Ismail un orfelinat eparhial; a transformat vechea capelă într-o biserică episcopală, construită în stil moldovenesc și aflată lângă palatul episcopal. A aranjat la Ismail două ateliere de pictură bisericească și îl reorganizează pe cel de la mănăstirea Borisăuca, unde, pe lângă clădirea ridicată pentru atelierele de pictură, pune bazele unui atelier de țesături naționale. Tot aici, în corpul cel nou de chilii, aduca exponate pentru un muzeu eparhial care urma să poarte numele lui Nicolae Iorga; a înființat și o tipografie[8] În vara anului 1940, în timp ce armata roșie ocupa Basarabia, a fost nevoit să se refugieze în România, unde i se încredințează conducerea provizorie a eparhiei Argeșului. La 1 septembrie 1941 s-a pensionat și s-a reîntors în Basarabia. A murit la Chișinău, la 17 septembrie 1943, fiind înmormântat la Suruceni, mănăstirea sa de metanie.

         Între 1 septembrie 1941 – ianuarie 1944 locțiitor al Episcopiei Cetății Albe – Ismail este Policarp Morușca al Americii. A îndeplinit următoarele funcții: învățător, confesor militar, consilier referent în Consiliul Dirigent din Sibiu pe probleme de instrucție și cult, între 1919 – 1920; duhovnic și cadru didactic suplinitor la Institutul Teologic „Andreian” din Sibiu, redactor al Revistei Teologice din Sibiu; a fost numit stareț al mănăstirii Hodoș – Bodrog. A fost ales episcop pentru românii ortodocși din America la 24 ianuarie 1935 și a fost înscăunat în 4 iulie același an, la Detroit, păstorind până în anul 1939. Arhiepiscopia Ortodoxă Română din America și Canada, cu sediul la Detroit, a luat ființă prin Legea promulgată la 15 mai 1934 și aprobată de Sf. Sinod al B.O.R. din aprilie 1934, Policarp Morușca fiind primul ei ierarh.[9]Neîngăduindu-se să se mai întoarcă în Statele Unite ale Americii, vine să-și pună energia în slujba românilor și credincioșilor ortodocși din marginea de răsărit a României, unde a funcționat ca locțiitor de episcop al Cetății Albe – Ismail între anii 1941 – 1944, perioadă în care pe lângă activitatea eparhial – misionară, publică lucrarea Sfântul sfințitul mucenic Policarp și scrisoarea sa către Filipeni, în anul 1943, la Ismail. Episcopul Policarp a efectuat inspecții amănunțite în spațiul episcopiei, pentru a lua contact cu realitățile din teritoriu, respectiv starea bisericilor, a preoților și credincioșilor, organizarea minuțioasă a instituțiilor, numirea unor oameni potriviți în funcții, formarea preoților, conform cu misiunea lor religioasă, întărirea credinței în rândul credincioșilor și antrenarea lor în activități comune, prin implicarea în problemele sociale și pentru ajutorarea victimelor terorii bolșevice. A organizat conferințe de duminică pentru explicarea adevărurilor de credință, dar și pentru a menține credincioșii în comunitatea creștină. Aceste acțiuni „s-au dovedit a fi de un real folos pentru întărirea sentimentului religios și pentru ferirea lui de rătăcirile religioase”. Au fost organizate „misiuni pentru popor”, la mănăstirile Borisăuca și Alexandreni conduse de episcopul Policarp, „la care au participat mulți preoți și mulțime mare de popor, căruia i s-au ținut predici în limba română și în limba înțeleasă de ei”. După refugierea din Basarabia, cucerită din nou de către Armata Roșie, a fost director al Institutului Teologic din București între anii 1944 – 1945, locțiitor de episcop al Maramureșului, cu centrul la Sighet (1945 1946). Între anii 1955 – 1958 a fost numit stareț al mănăstirii   „Sf. Ioan Botezătorul” din Alba Iulia. În timpul vieții a publicat o seamă de lucrări cu caracter dogmatic, istoric, catehetic, moralizator etc., a publicat studii și articole, predici, note, recenzii în Revista Teologică, Telegraful Român.[10]

         Antim Nica a fost ultimul episcop român al Cetății Albe, ales la 14 ianuarie 1944 și hirotonit în data de 23 ianuarie 1944. Aici a fost numit șef al „Misiunii religioase din Transnistria”, cu sediul la Odessa între anii 1941 – 1944. Activitatea lui, împreună cu mulți preoți misionari sosiți acolo de pe tot cuprinsul României, a avut un rol însemnat în munca de refacere a vieții bisericești din Transnistria. Despre activitatea lor, Antim Nica nota că: „Cei dintâi misionari erau purtați cu căruțele din sat în sat și hărțuiți cu slujbele până la extenuare. Fiecare sat, cu o nespusă grabă se întrecea să-i aibă pentru a auzi iarăși slujbele sfinte și a primi binecuvântarea lor, pentru a-și boteza pruncii și tinerii rămași nebotezați, pentru a se cununa și trăi după lege, pentru a li se pomeni morții îngropați fără creștineasca rânduială”.[11]

Din cauza ocupării ținuturilor basarabene de către ruși, acesta a păstorit aici doar câteva luni. A fost numit director al Internatului teologic din București (1945 – 1947), locțiitor de episcop al Dunării de Jos (1947 – 1950); episcop vicar patriarhal cu titlul „Târgovișteanul” și secretar al Sfântului Sinod între anii 1950 – 1973. La 10 iunie a fost ales episcop al Dunării de Jos și înscăunat la 19 august 1973. La 16 octombrie 1974 Episcopia a fost ridicată la rangul de Arhiepiscopie, cu titlul „a Tomisului și Dunării de Jos”, devenind astfel arhiepiscop, înscăunat în noua demnitate la 9 noiembrie același an.

 

Arhim. Andrei

Catedrala Arhiepiscopală Sfânta Cuvioasă Parascheva Roman

 

Articol pentru volumul omagial la centenarul Episcopiei de Cetatea Alba înființată odata cu Episcopia Hotinului alias Episcopia de Bălți.

 
 

[1] Gheorghe Palade, Dimensiuni ale dezvoltării vieții spirituale în Basarabia interbelică, în Cugetul. Revistă de Istorie și Cultură, nr. 1, 2003, p. 29.

[2] Gheorghe Palade, op. cit., p. 30.

[3] Protoiereu Ioan Lisnic, Episcopia Hotinului cu reședința la Bălți (1923 - 1944), Editura Labirint, Chișinău, 2014, p. 43.

 

[4] Mircea Lutic, Mic dicționar al culturii românești din Bucovina: Nectarie Cotlarciuc, în Literatura şi Arta, 16 septembrie 1993, p. 3.

[5] Ion Negrei, Episcopul Iustinian Teculescu: ctitorul și organizatorul episcopiei Cetatea Albă – Ismail, în Luminătorul, nr. 3, 1999, pp. 37 - 38.

[6] C. Dragu, Vlădica Dionisie Erhan, episcop al Ismailului și Cetății - Albe, în Buletinul Episcopiei Cetății - Albe – Ismail, p. 66.

[7] Alegerea, investitura și instalarea P S. Episcop Dionisie al Cetății - Albe – Ismail, în Buletinul Episcopiei Cetății- Albe – Ismail, 15 octombrie 1935, p. 3.

[8] Iurie Colesnic, Basarabia necunoscută, vol. I, Editura Universitas, Chișinău, 1993, pp. 116 - 121.

[9] Ștefan Plugaru, Ierarhi ai Mitropoliei Basarabiei în perioada interbelică, Editura Artemis, București, 2012, p. 62.

 

[10] Alexandru Moraru,   Biserica Ortodoxă Română între anii 1885 – 2000. Biserică. Națiune. Cultură, vol. III, tom I, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București. 2006, pp. 227 - 228, apud: Ștefan Plugaru, op. cit., p. 68.

[11] Veaceslav Ciorbă, op. cit., p. 65