Sfântul Ierarh Dionisie Erhan - mare misionar și slujitor al Bisericii străbune în vremuri de încercare

Introducere

În pofida greutăților prin care a trecut Basarabia în secolele al XIX-lea și al XX-lea, aceasta a dat țării bărbați de seamă care au știut în vremurile grele în care au trăit să păstreze credința și să nu uite demnitatea cu care Dumnezeu a înzestrat neamul nostru. Printre bărbații de seamă care s-au remarcat în această perioadă la loc de cinste sunt clericii, ierarhii, dar și mulți mireni care inspirați de Dumnezeu au purtat Crucea neamului lor, cultivând valorile spiritualității noastre și mărturisind până la sacrificiu idealul lor sfânt, fiind exemple pentru noi. Dintre personalitățile neamului nostru, formați la umbra Bisericii, amintim: Mitropolitul Iosif Naniescu (1818-1902)[1], Mitropolitul Gurie Grosu al Basarabiei (1877-1943)[2], preotul Alexei Mateevici (1888-1917)[3], preotul Alexandru Baltaga (1861-1941), Episcopul Dionisie Erhan (1868-1943)[4], arhimandriții Varlaam Chirița și Serafim Dabija etc.

Mă bucur că după căderea comunismului istoricii, teologii, filologii, juriștii și chiar specialiști în alte domenii au elaborat lucrări științifice care a pus în valoare activitatea și opera multor personalități basarabene din cele două secole. De asemenea, este lăudabilă inițiativa unor clerici și istorici de a studia arhivele și de a prezenta o istorie adevărată, facilitând preoțimii din Basarabia cunoașterea realităților și istoria Bisericii din care au făcut parte până la ocupația țaristă și apoi cea sovietică[5].

Pentru a înțelege contextul în care au activat, consider că ar trebui să amintim de îngenuncherea Basarabiei în secolul al XIX-lea, când drepturile străbunilor noștri le-au fost încălcate, iar bieții basarabeni au fost obligați să vorbească o limbă străină și să se adapteze noii puteri pentru a putea supraviețui. În pofida direcției națiunilor din Europa și a organizării statelor naționale din secolul al XIX-lea, prezentându-li-se o istorie trunchiată pentru a-i determina să renege originile, basarabenii suportau jugul dominației țariste, acceptând să le fie limitate și încălcate drepturile fundamentale, chiar dreptul de a se ruga în limba maternă[6], dreptul de a-și exprima liber identitatea etnică, culturală și lingvistică, în această activitate fiind implicată și preoțimea, fapt care a condus la îndepărtarea credincioșilor de Biserică și chiar la apariția unor mișcări de emancipare și de afirmare a drepturilor încălcate.

Acest lucru îl înțelegem dacă îl ascultăm pe arhimandritul Gurie Grosu, care, „cu lacrimi în glas și inimă, mărturisea durerea unui neam spunând membrilor Sfatului Țării, la 21 noiembrie 1917, următoarele: «Cuvântul lui Dumnezeu nu se leagă», zice Scriptura, însă al nostru cuvânt era legat. Noi, preoții moldoveni, nu puteam nici a sluji, nici a propovădui slobod moldovenește. Învățătura în limba moldovenească în toate școalele era oprită. Preoții noștri învățau câte 15 ani la școală, dar nimic moldovenește, nici a sluji, nici a cânta. Primind locul de preoție în satul moldovenesc, tinerii ieșiți din seminarii nu puteau nici măcar ceti moldovenește. Sfânta Scriptură pe moldovenește n-o știau și să predice norodului nu puteau defel. Ei trebuiau din nou să înceapă a învăța buchiile, a citi, ca să poată măcar sluji ceva pe moldovenește. Cei care ridicau glas pentru învățarea limbei moldovenești și a cântării erau prigoniți”[7].

Această situație era descrisă și de scriitorul Nicolae N. Durnovo, care prezenta situația dramatică a românilor basarabeni astfel: „aproape 90 de ani, mai mult de un milion jumătate de moldoveni basarabeni sunt lipsiți de ierarhii lor bisericești. Cu toate că legile fundamentale ale imperiului hărăzesc tuturor popoarelor din Rusia dreptul de a avea capii săi duhovnicești, singur poporul moldovean pravoslavnic n-are parte de un episcop măcar de neamul său și care cunoaște limba românească. Cine a călătorit în Basarabia știe ce cocioabe de biserici se află pe acolo și câte biserici moldovenești au fost desființate și rase de pe pământ”[8].

De asemenea, un martor al situației existente în Basarabia între anii 1917 1918, preotul militar Gheorghe C. Crețu, în Note zilnice din primul Război Mondial (1916-1918), a descris situația tristă și faptul că în multe sate credincioșii nu mergeau la biserică pentru că se oficia slujba în limba pe care ei nu o înțelegeau, în limba rusă, foarte puțini erau știutori de carte, drumurile nepietruite, cu greu găseai o carte de cult în limba română, cele care se întâlneau foarte rar erau din cele tipărite cu caractere chirilice la Mănăstirea Neamț. În sate funcționa un singur învățător, iar educația care se făcea era elementară, fiind înscriși un număr mic de copii[9].

Pornind de la această realitate tristă, înțelegem dorința moldovenilor de eliberare de sub ocupație și de a avea ierarhi și preoți din neamul lor, de a li se predica Evanghelia în limba maternă. Combătând argumentele slabe că limba română este săracă și nu poți exprima anumite valori, preotul Alexei Mateevici a scris cea mai frumoasă poezie dedicată limbii, poezia: Limba noastră, imnul de stat al Republicii Moldova. De asemenea, subliniem faptul că majoritatea clericilor din Basarabia, după revoluția Bolșevică din octombrie 1917 și drama prin care trecea Biserica Rusă, au susținut Unirea conștientizând beneficiile pentru ieșirea de sub influența lumii ruse și pentru schimbarea destinului lor.

În cele ce urmează vreau să evidențiez câteva aspecte din viața Episcopului Dionisie al Cetății Albe Ismail, ierarh care pentru viața lui sfântă, pentru lucrarea misionară deosebită și pentru darurile cu care a fost înzestrat de Dumnezeu, a fost înscris în Calendarul Bisericii Ortodoxe Române în anul 2018, la propunerea și prin implicarea noastră.

 

Scurtă prezentare biografică

 

Viitorul Episcop Dionisie[10] al Cetății Albe și Ismailului s-a născut în satul Bardar, județul Lăpușna, la data de 2 noiembrie 1868, primind la Botez numele Sfântului Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de mir. Părinții săi, Vasile și Andriana Erhan, se trăgeau din neamul erhăneştilor, care îşi au obârșia în orașul Câmpulung Moldovenesc. Strămoșii lui, răzeși ai Sfântului Voievod Ștefan cel Mare, s-au remarcat prin vitejie, ei au coborât în Moldova de est ca să apere hotarele țării, fiind dintre familiile care în secolele al XV-XVI – lea au pus bazele comunei Bardar, raionul Ialoveni de astăzi.

Fiind oameni cu frică de Dumnezeu, părinții l-au crescut cu multă dăruire, respect față de semeni și evlavie pentru cele sfinte, educându-l în familie, întrucât nu aveau posibilitatea de a-l purta prin școli și a-i asigura educația pe care și-ar fi dorit-o pentru fiul lor. Dimitrie era înzestrat cu multe daruri de la Dumnezeu, fapt ce se va vedea în viața și activitatea lui mai târziu. În aceste condiții, „nu l-au îndemnat părinții către școala ocupantului, pentru că aceasta avea misiunea de a crește supuși desăvârșiți pentru țar și pentru împărăție. Erau... multe școli..., dar ele schimonoseau sufletul pruncilor moldoveni, făcându-i să uite «că sunt de neam împărătesc» și că Prutul nu va fi graniță pentru totdeauna între fiii aceluiași neam... Un singur loc rămăsese oarecum slobod să trăiești în limba ta: mănăstirile”[11].

La vârsta de 15 ani (28 noiembrie 1883), simțind chemarea lui Dumnezeu și dorința de a îmbrăca haina monahală, tânărul Dimitrie a intrat în obștea Schitului Suruceni, aflat în apropierea Chișinăului, vatră monahală cu o frumoasă tradiție în istoria Bisericii din Basarabia, fiind adus aici de tatăl său.

Fratele Dimitrie s-a arătat râvnitor față de cele sfinte și dornic să cunoască sfintele scripturi, să învețe muzica și pentru aceasta cu sârguință participa la sfintele slujbe, devenind unul dintre cântăreții mănăstirii și monahii iubiți din obște. Așa a reușit, ca autodidact să își formeze o cultură teologică prin lecturarea Sfintei Scripturi și a operelor Sfinților Părinți, care i-au fost călăuză în viață și sprijin în momentele de răscruce din viața personală și istoria neamului, bucurându-se de aprecierea părinților din mănăstire și a pelerinilor. Adevărata lui școală, după cum mărturisea el însuşi, a fost ,,Biblia şi Biserica”.

Cu bucurie, în Testamentul său consemna: „din familie am moștenit de la tata dragostea de carte și slova noastră românească, iar de la mama întărirea în credința și obiceiurile strămoșești. După puțină carte căpătată acasă, m-am desăvârșit în cunoștințele trebuitoare unui om, ce vrea să știe și să cunoască multe, singur cu multă trudă și sârguință în liniștea chiliei mele călugărești”[12].

Preocupat de cele duhovnicești, având ca model pe părinții săi și chipurile marilor duhovnici din pateric și din Viețile sfinților, dar și pe unii din obștea în care viețuia, fratele Dimitrie s-a dovedit foarte râvnitor și ascultător, însușindu-și un mod de viață asemănător marilor povățuitori ai monahilor și parcurgând toate etapele viețuirii monahale.

După confirmarea statorniciei și a dorinței sale de a îmbrățișa viața monahală, în anul 1890 a fost tuns rasofor, iar peste alți 9 ani, la 25 septembrie 1899, a fost tuns în monahism, primind numele Sfântului Dionisie Areopagitul. Tânărul monah era încurajat de ieromonahul Serafim Blănarul, unul dintre monahii de vocație din obștea de la Suruceni. Acesta l-a învățat multe lucruri pe viitorul stareț și episcop, modelându-i caracterul și personalitatea. De asemenea, un rol important în formarea sa l-au avut ieromonahul Anatolie Turovic, care l-a introdus în taina frumoaselor cântări bisericești, ce aveau să-i aducă faimă pentru vocea dulce, duioasă și calitățile sale muzicale, dar și de la ilustrul preot Macarie Untul, profesor de dogmatică la Seminarul din Chișinău, care a format mai multe generații de preoți, de la ieromonahul Iosif Boțea, care aducea cărți românești din Regatul României, împrumuta cărți de literatură și istorie, fiind dornic să cunoască tainele credinței și istoria țării sale[13]. Trebuie să spunem că pe lângă călugării şi cărțile din mănăstire, tânărul monah și-a desăvârșit formarea sa prin multele lecturi din biblioteca mănăstirii, fiind preocupat să cunoască atât teologia, cât și istoria neamului său.

După 17 ani de viețuire în obștea de la Suruceni, bucurându-se de aprecierea părinților și a soborului Schitului, în 1900 a fost hirotonit ierodiacon, iar în anul 1901, pentru calitățile sale deosebite, fidelitate în slujire, dragostea pentru pelerini și pentru cei care ajutau părinții din schit la activitățile zilnice, este ales şi întărit în dregătoria de econom.

Remarcându-se prin hărnicie și evlavie, în 1904 este hirotonit ieromonah, fiind apreciat pentru viață aleasă, vocea duioasă, blândețea omului înțelept, dar și pentru fermitatea și demnitatea pe care o avea în apărarea credinței și a neamului. Astfel, la puțin timp, ieromonahul Dionisie a devenit un duhovnic apreciat la care veneau mulți credincioși din satele vecine, dar și oameni de cultură pentru a sorbi din învățătura acestui slujitor harismatic.

Întrucât se bucura de mare respect în zona Chișinăului și s-a dovedit un bun gospodar, realizând lucrări frumoase în calitate de econom, în anul 1906 a fost desemnat locțiitor de stareț, iar în 1908, obștea l-a ales stareț al schitului, încredințându-i povățuirea părinților și primirea oaspeților de rang înalt care veneau la vrednicul stareț al Surucenilor pentru sfat și îndrumare. Acest aspect îl scria Gala Galaction la aniversarea vârstei de 70 de ani a Episcopului Dionisie, spunând: „Cu o minte ageră, cu o voce dulce, sunătoare, cu o înfățișare plăcută și cu o purtare mai presus de orice laudă, tânărul Dimitrie Erhan a cucerit frățimea mănăstirii, care, după ce l-a primit în sânul ei, l-a ridicat din treaptă în treaptă până la rangul de stareț. Bun cititor și cântăreț la biserică”[14],

Datorită implicării sale și realizărilor administrative, înfloririi vieții monahale din schit, în data de 7 noiembrie 1909, aceasta a fost ridicată la rang de mănăstire. În anul 1918 în obștea mănăstirii Suruceni viețuiau 60 de călugări[15], iar starețul Dionisie a avut cea mai lungă păstorire în fruntea obștii (1906-1934).

Pentru realizările deosebite, autoritățile eclesiastice din Arhiepiscopia Chișinăului i-au oferit ieromonahului Dionisie semne de prețuire, acordându-i Crucea de aur în anul 1911, iar în anul 1915 este ridicat la treapta de egumen, ajungând să fie chiar duhovnic a arhiepiscopului Anastasie Gribanovski (1915-1918) al Chișinăului și Hotinului [16]. În luna mai a anului 1918, pentru activitatea exemplară, egumenul Dionisie a fost ridicat la rangul de arhimandrit, având și ascultarea de exarh al mănăstirilor pentru o perioadă.

Astfel, format la școala vieții și în obștea vrednicilor monahi din Mănăstirea Suruceni, tânărul stareț s-a făcut remarcat printre basarabenii demni care au înțeles că Biserica nu este împotriva neamului, ci ea trebuie să susțină valorile folosind felonul etnic și identitar, ajutând la cunoașterea adevărului de credință și istoria neamului. Preocupat de istoria vieții religioase din Basarabia, egumenul Dionisie a susținut apariția mai multor publicații în limba română, adesea publicând articole pe diferite teme de interes și pentru susținerea misiunii Bisericii, tratând subiecte de actualitate (Basarabia, Luminătorul etc.). Această preocupare l-a făcut cunoscut în rândul intelectualilor și a celor care aveau nevoie de cuvântul duhovnicului pentru a verifica calea pe care merg. Din relatările contemporanilor, vedem că egumenul Dionisie a devenit un promotor al valorilor spiritualității neamului, susținând necesitatea cunoașterii istoriei și a afirmării identității naționale, fără ca prin aceasta să se aducă atingere doctrinei Ortodoxe. Având această convingere și fiind prietenul fraților de peste Prut, starețul a contribuit la pregătirea evenimentelor ce au avut loc la 27 martie 1918, dar și la înțelegerea corectă a semnificației acestui Act.

Personalitatea și convingerile sale i-au încurajat pe mulți contemporani să lucreze pentru păstrarea credinței și unitatea neamului, fapt care i-a determinat pe marele istoric Nicolae Iorga, dar și pe profesorii de teologie Gala Galaction și Nichifor Crainic, Dimitrie Bejan, precum și pe unii oameni politici din epocă, să adreseze cuvinte de apreciere acestui slujitor al lui Dumnezeu și militant pentru Unire, pentru vasta sa cultură teologică și aghiografică, precum și pentru cultura profană pe care a reușit să și-o facă ca autodidact. Mulți dintre artizanii Unirii l-au avut ca duhovnic și prieten pe starețului Dionisie, acesta fiind un apropiat al membrilor Sfatului Țării, fapt pe care unii astăzi îl trec cu vederea, ignorând rolul clericilor și al monahilor din mănăstirile noastre, care inspirați de Dumnezeu, la momente cruciale au susținut proiectele neamului lor.

Ulterior, după Unirea din 27 martie 1918, egumenul Dionisie împreună cu arhimandritul Gurie Grosu au fost propuși de clericii și credincioșii din Basarabia pentru a ocupa scaunele vacante cu ierarhi basarabeni.

 

Activitatea pastoral - misionară a Episcopului Dionisie Erhan

 

După evenimentele importante pentru viitorul Basarabiei de la începutul anului 1918 și votarea Unirii de către membrii Sfatului Țării, egumenul Dionisie Erhan a fost avansat de către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, în luna mai, la rangul de arhimandrit, încredințându-i-se ascultarea de exarh al mănăstirilor din Basarabia. Ca să înțelegem cum privea lucrurile, viitorul Episcop Dionisie, este suficient să amintim o precizare a acestuia făcută în contextul evenimentelor de la 27 martie 1918: „Moldoveni, neamul nostru trebuie să-și cunoască pe cel întâi al lor cap al sfintei biserici naționale, pentru ca să poată fi înțeles glasul lui de către turma, care cu dor așteaptă pe arhiereul său moldovean”[17]. Astfel, fiind un bun cunoscător al canoanelor, Episcopul Dionisie exprimă în cele de mai sus prevederile canonului 34 apostolic, conștientizând turma cuvântătoare despre importanța păstrării limbii materne în cult și afirmării unității în Hristos ca neam.

Ulterior, pentru activitatea sa misionară și patriotică deosebită, dar și pentru calitățile cu care era înzestrat, la solicitarea clericilor și a credincioșilor din Basarabia, a Ministrului pentru Basarabia, Ion Inculeț și a Ministrului pentru culte Simeon Mehedinți, la 7 iulie 1918 a fost ales de Sinodul de la Iași ca arhiereu vicar al Arhiepiscopiei Chișinăului și Hotinului, cu titulatura al Ismailului, fiind hirotonit în Catedrala mitropolitană din Iași, în ziua de 22 iulie 1918 de către Mitropolitul Pimen Georgescu al Moldovei[18], împreună cu alți ierarhi și având mandatul de a organiza Episcopia Ismailului și Cetății Albe.

Din noua sa slujire, episcopul vicar s-a îngrijit de revigorarea vieții bisericești din Basarabia, participând la numeroase activități misionare, liturgice și de consolidare a Ortodoxiei, combătând inochentismul și mișcările extremiste din Basarabia de după unire. Mai târziu, la 8/21 februarie 1920, Congresul general al Eparhiei l-a votat ca vicar al Arhiepiscopiei Chișinăului și Hotinului, fiind confirmat prin decret regal, în urma recomandării Sfântului Sinod și a guvernului. Ținând cont de legislația din Regatul României, Episcopul Dionisie Erhan a fost ales în unanimitate ca Senator al Județelor Cetatea Albă şi Ismail, în primul Parlament din 1918.

După crearea României Mari prin unirea Basarabiei, a Bucovinei și a Transilvaniei, s-a făcut și reorganizarea bisericească, acesta conducând la înființarea de noi eparhii și reconfigurarea celor existente. Astfel, în urma acestei reorganizări, au fost înființate la 10 martie 1923, trei noi eparhii: a Constanței, a Hotinului și a Cetății Albe-Ismail, pentru care ulterior s-au făcut alegeri. În acest context, Episcopul Dionisie a fost confirmat în postul de episcop vicar al Arhiepiscopiei Chișinăului, primind titulatura de Tighineanul, rămânând mai departe starețul Mănăstirii Suruceni[19], ascultare pe care a deținut-o până în anul 1932, când a fost desemnat locțiitor al Episcopiei Cetății Albe-Ismail, eparhie vacantă în urma decesului episcopului Iustinian Teculescu (1924-1932).

Din această calitate, Episcopul Dionisie s-a remarcat ca un misionar cu vocație, a coordonat activitățile mănăstirilor din Basarabia și a participat la congresele clericilor, fiind un fin cunoscător al istoriei neamului și un misionar harismatic, iubit de popor și apreciat de intelectualii din Basarabia.

După trecerea la Domnul a Episcopului Iustinian Teculescu, la 16 iulie 1932, Episcopia Cetății Albe – Ismail devine vacantă[20], episcopul Dionisie fiind desemnat ca locțiitor. Clericii și credincioșii episcopiei vacante îl cunoșteau foarte bine pe harnicul și evlaviosul episcop vicar Dionisie, fapt pentru care membrii Adunării Eparhiale au hotărât că „singurul candidat pentru ocuparea scaunului episcopal de aici, pe care Eparhia îl dorește și pe care îl va vota, este Preasfințitul Episcop Locotenent Dionisie Erhan, care s-a identificat cu nevoile Eparhiei noastre... și este un neînfricat român și devotat apărător al Patriei și Dinastiei noastre”[21]. Din păcate, deși a avut 76 de voturi din cei 159 de membri ai Marelui Colegiu Electoral, mai mult decât contracandidații săi, la ședința din 20 octombrie 1933, Patriarhul Miron Cristea nu l-a confirmat din cauza lipsei studiilor, conform prevederilor art. 117 din Statut, care prevedea un nivel minim de pregătire intelectuală[22].

Acum începe o perioadă de discuții interminabile pe această temă, dar și de umilințe de neimaginat pentru smeritul Episcop Dionisie, deoarece nici Patriarhul nu renunța, dar nici mitropolitul Gurie Grosu, cel care l-a susținut până la victorie. S-a mers până acolo încât s-a încercat determinarea lui de a se retrage din proprie inițiativă[23].

Văzând că nu au primit pe episcopul lor, senatori și deputați din județele eparhiei, personalități ale vremii, primari, protopopi, clerici și credincioși din Episcopia vacantă, au transmis mai multe telegrame către Sfântul Sinod prin care cereau să le fie înscăunat ca episcop eparhiot vlădica Dionisie Erhan[24], ei cereau cu insistență ,,Daţi-ne păstorul dorit”[25].

În acest context, în urma unui memoriu de contestare a alegerii ca episcop titular[26], Mitropolitul Gurie al Basarabiei a efectuat o vizită canonică în această eparhie. În raportul său către Sfântul Sinod, impresionat de respectul credincioșilor din multe localități din eparhie preciza: toți protopopii, precum și membrii Adunării Eparhiale, cu un deosebit entuziasm s–au manifestat cea mai afectuoasă dragoste și venerațiune față de Ps. Episcop – Locțiitor Dionisie și s-a exprimat dorința unanimă, ca Ps. Dionisie să fie înscăunat ca titular al Episcopiei Ismailului[27].

Susținând această cauză, o delegație din Basarabia se adresează patriarhului: „Cu regret constatăm, că numai față de noi ortodocșii din Basarabia, centru are această atitudine jignitoare... I.P.S. Stăpâne, știm că răbdarea este o virtute, dar și răbdarea are sfârșit”[28].

De fapt, el fusese numit de către însuși Regele Ferdinand „episcop cu drepturi câștigate”[29]. Așadar, lipsa diplomelor nu mai era o piedică, ci nodul din papură pe baza căruia să fie respinsă alegerea sa.

Într-un final, după înlăturarea impedimentului pentru alegerea ca titular al eparhiei vacante, prin acordarea Titlului de Doctor Honoris Cauza al Facultății de Teologie din Chișinău în 21 martie 1934[30], în ședința din 18 aprilie1934 este validat Preasfințitul Dionisie ca episcop al Cetății Albe - Ismail, fiind întronizat la București după emiterea Decretului Regal în data de 27 aprilie 1934[31], iar la Ismail pe data de 13 mai 1934. A păstorit până în 28 iunie 1940 când, din cauza cedării Basarabiei, s-a refugiat în România, unde a păstorit credincioșii din Episcopia Argeșului, între anii 1940-1941.

În perioada păstoririi Eparhiei Cetății Albe -Ismail a contribuit la restaurarea și zidirea de biserici în eparhia sa, la intensificarea vieții duhovnicești prin înființarea de instituții pentru formarea clerului, s-a îngrijit de educația tinerilor moldoveni prin înființarea sau dotarea corespunzătoare a unor școli, a sprijinit opera socială prin susținerea familiilor defavorizate, prin înființare de azile și orfelinate, prin înființarea unei asociații care să sprijine soțiile văduve ale preoților, s-a îngrijit de publicațiile eparhiale și a lucrat cu multă râvnă la înnoirea duhovnicească din sudul Basarabiei, a acordat burse de studiu multor tineri etc.

Era preocupat de viitorul Bisericii și de formarea slujitorilor, cu principii sănătoase, în spiritul credinței în Dumnezeu și a datoriei față de țară, Protodiaconu I Belodanov, spicuind din îndemnurile ierarhului consemna: „Ca păstor și părinte sufletesc al vostru, apelez la inimile voastre, ca să vă gândiți la ziua de mâine, unindu-ne în ajutor și lucrând mână în mână, să ridicăm prestigiul și autoritatea întâi a familiei și apoi a tineretului prin școală, biserică și prin pilda vieții noastre. Prin biserică și prin școală vom altoi în sufletele micilor vlăstare dragostea de neam, dragostea de vetrele strămoșești. Tineretul este biserica de mâine și noi cei de astăzi suntem făuritorii ei; dacă vom semăna sămânță bună în sufletele lor, viitorul va secera roade însutite. Iar dacă vom dormita, acum în vremea semănatului, nu vom sta la datoria noastră și dușmanii neamului nostru și ai Bisericii vor semăna în țarinile sufletești ale tinerelor vlăstare neghinele și buruienile necredinței și duh răzvrătitor – atunci roadele vor fi amare și urmările vor fi grele”[32].

În cuvântul rostit la 19 iunie 1939, cu ocazia susținerii examenului de diplomă, a ținut să le reamintească tinerilor absolvenți datoria de a fi vrednici slujitori ai Bisericii și ai Patriei: „să vă păzească Dumnezeu pentru binele sfintei noastre Biserici și a poporului nostru românesc”[33]. Din cele relatate de clericii care îl însoțeau în activitățile misionare vedem grija bunului Păstor și strădania sa de a împlini cele cu lipsă și de a aduna în jurul său preoții și monahii, de a le da hrană pentru suflet și de a le descoperi frumusețile Ortodoxiei, îndemnându-i să păstreze acest tezaur cu sfințenie.

Ulterior, după o îndelungată luptă pentru neam și țară, pentru credință și libertate. împovărat de ani și suferință, și-a dat demisia și s-a întors la mănăstirea sa de metanie[34], trecând la Domnul în data de 17 septembrie 1943, la Spitalul central din Chișinău. Păstorul cel blând și bun a fost petrecut de mulțime de clerici și credincioși spre mormântul său aflat sub altarul bisericii Mănăstirii Suruceni, de care era legat sufletește, pentru a se odihni în așteptarea Învierii de obște[35].

Deși dorea să fie înmormântat la Ismail, după obiceiul înmormântării ierarhilor în catedrala episcopală sau în ctitoria sa așa cum consemnează în Testamentul său, din cauza distanței mari, celui mai vrednic viețuitor de la Suruceni (azi în Mitropolia Chișinăului, Patriarhia Moscovei), i s-a pregătit locul de veci în mănăstirea de metanie, iar pe lespedea de mormânt se poate citi și azi următorul text: „Episcopul Dionisie Erhan (1868-1943), Vicar al Arhiepiscopiei Chișinăului (1918-1932), Episcop al Ismailului (1932-1940), Episcop al Argeșului (1940-1941), Răzeș din Bardarul Lăpușnei; Luminatu-s-a singur prin învățătura cărții Şi fost-a cuvios călugăr din pruncie. Stareț aici îndelungă vreme (1908-1934), Viteaz în Legea creștină Strămoșească; Neșovăielnic în dragostea de Neam. Cald sprijinitor al tinerilor spre lumina cărții. Pildă de păstor duhovnicesc – Cu grai frumos, cu râvnă sfântă... până la moarte. Dormi în pace iubite părinte, frate şi unchi”

Despre el, preotul profesor Gala Galaction scria: „În tihna mănăstirei, în liniştea nopţilor de veghe şi în lungul anilor jertfiţi Duhului, Vlădica Dionisie a citit mult mai mult decât noi ceilalţi, cari ajungem pe cărările academice până la porţile doctoratului. După ştiinţa mea, adaogă părintele Pişculescu, el este al doilea arhiereu, care ştie pe dinafară Sfânta Scriptură şi toate cărţile întrebuințate în Biserică. Îi descria sufletul său bun astfel:  ,,Vlădica Dionisie era un suflet dăruit de sus, cu incomparabilul dar al credinţei. Era o inimă încinsă de focul tainei creştine. Convorbirele lui, mărturisirile lui particulare şi liturgice, aveau căldura şi sclipirea sfântului jăratic pe care-l purta ascuns sub haina lui călugărească”[36].

Preotul I. Petrov, în portretul pe care îl face predicatorului Dionisie Erhan, cu ocazia aniversării a 70 de ani spunea: „în întâlnirile particulare sau publice, acasă, pe drum, în tren, în biserică, şcoală, societăţile culturale, fundaţiile şi echipele regale, străjeria, premilitari, militari, vizite canonice, sfinţiri de biserici, adunările eparhiale, congresele protopopeşti şi misionare şi la orice alt prilej, mereu se aude răsunând glasul apostolic al bunului şi blândului Arhipăstor - Prea Sfințitului Dionisie. Rezultatele acestei munci sunt cunoscute tuturor. Predicile lui sunt influente şi pătrunzătoare, pentru că baza şi concluziile lor este Sfânta Scriptură, iar documentarea sunt faptele şi viața proprie”[37].

Impresionat de calitățile și lucrarea Episcopului Dionisie, bunul său prieten Gala Galaction evidenția smerenia și hărnicia vladicului scriind următoarele: „PS Episcop Dionisie e și acum, în scaunul vlădicesc, – călugăr. Și acuma doarme între călugări, la Mănăstirea Cetatea... Simplu, modest și mereu cu gândul la Dumnezeu, PS Sa e un arhiereu de o simplitate biblică. Mereu vorbește citând din Sfânta Scriptură și e o plăcere să-l întâlnești. Stă de vorbă cu oricine. Pe stradă sau în tramvaiu, e mereu călugărul care vrea să facă bine tuturor, ca toți să se mântuiască... A fost numit președintele Fundațiilor Culturale Regale din Basarabia, încât se poate afirma că nicăieri în țară nu s-au realizat lucruri atât de frumoase, ca în Basarabia”[38].

Din cele relatate desprindem duhul slujirii și al ascultării monahale profund imprimat în ființa episcopului, care se face tuturor toate și ține rânduiala monahală, el știe să chivernisească bunurile cu pricepere ca să bucure pe beneficiarii multor activități desfășurate la nivel eparhial.

Unul dintre colaboratorii săi apropiați, profesorul de teologie Constantin N. Tomescu: scria despre smerenia și grija față de cei bolnavi a vlădicului, dar și despre ajutorarea celor lipsiți următoarele: „multe nopți le petrecea treaz pe la chiliile părinților și fraților bolnavi și de avea o copeică, a pus-o de tânăr în slujba facerilor de bine”[39]. Acesta știa că monahul nu s-a retras în mănăstire ca să se îmbogățească sau să trândăvească, ci ca să se sfințească și să slujească celor aflați în încercare.

Contemporanii săi l-au descris ca pe un om de o smerenie exemplară, cunoscător neîntrecut al Sfintelor Scripturi și al Cărților de cult, al Tradiției Bisericii, cu o credință neșovăielnică și jertfelnică, filantrop dedicat, bun organizator și predicator, un înflăcărat apărător al valorilor spiritualității neamului și un model demn de urmat pentru toți clericii, un om cu o viață de pateric, a cărui lucrare poate fi văzută și astăzi, după 80 de ani de la trecerea la cele veșnice.

 

Descoperirea sfintelor moaște și canonizarea Episcopului Dionisie

 

Anul Centenar 2018 a fost un an al bucuriei și al binecuvântării pentru toți românii, dar în special pentru Basarabia întrucât în mod providențial, în acest an s-a aprobat înscrierea în Calendarul Bisericii Ortodoxe Române a vrednicului Mitropolit al Moldovei Iosif cel Milostiv (1818-1902), dar și a smeritului Episcop Dionisie Erhan al Cetății Albe-Ismail, după descoperirea moaștelor sale în luna iulie 2018 și aprobarea canonizării în luna octombrie 2018, evenimente la care am fost martor prin mila lui Dumnezeu.

Tot în Anul Centenar - 2018, în luna mai, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, la solicitarea clericilor și a credincioșilor din eparhiile vacante, a ales pentru eparhiile sufragane ale Mitropoliei Basarabiei pe Episcopul Vicar al Mitropoliei Basarabiei, Preasfințitul Antonie Telembici ca Episcop de Bălți, iar pentru Episcopia Basarabiei de Sud pe Arhimandritul Veniamin Goreanu, consilier patriarhal.

Din calitatea de Episcop al Basarabiei de Sud, ajungând în Episcopie am hotărât să merg la mormintele înaintașilor, a ierarhilor vrednici care au păstorit la Ismail începând cu secolul al XIX-lea, primul popas făcându-l la Mănăstirea Suruceni, în data de 12 iulie 2018. Aici, spre bucuria mea, am aflat de la Arhimandritul Porfirie Dobre și de la egumena mănăstirii, monahia Epistimia Goncearenco, faptul că în 10 iunie 2018, cu ocazia unor lucrări de restaurare a bisericii, au deschis mormântul episcopului Dionisie Erhan și au descoperit sfintele sale moaște binemirositoare.

Aflând despre aceasta, m-am bucurat că unul dintre înaintașii în scaunul eparhiei unde Dumnezeu m-a chemat să slujesc ca arhiereu, a aflat har și iată chiar în contextul frământărilor din Anul Centenar a dorit ca viața sa să fie cunoscută, iar sfintele moaște să fie așezate spre cinstire și binecuvântarea credincioșilor în biserica mănăstirii în care a ostenit și slujit aproape 60 de ani.

Cunoscând procedura pentru canonizarea sfinților din Patriarhia Română, am făcut demersurile către Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, în vederea începerii demersurilor pentru întocmirea dosarului de canonizare, solicitând și acordul Mitropoliei Chișinăului, întrucât Mănăstirea se află în jurisdicția Patriarhiei Moscovei. Au fost multe discuții și frământări, întrucât oficialii de la Moscova auzind despre aflarea moaștelor au dorit să fie reînhumat, dar Dumnezeu a dat gând bun Mitropolitului Vladimir, care a încurajat continuarea cercetării vieții și activității acestui ierarh de neam român.

În acest context, în data de 22 iulie 2018, prin adresa nr. 31[40] a Episcopiei Basarabiei de Sud am făcut cunoscută situația Preafericitului Părinte Daniel, solicitând aprobarea și binecuvântarea pentru începerea demersurilor în vederea canonizării Episcopului Dionisie Erhan. Ulterior, prin adresa 8283 din 8 august 2018, Cancelaria Sfântului Sinod ne-a comunicat binecuvântarea Preafericirii Sale pentru începerea demersurilor de canonizare. În perioada următoare am cercetat dosarul din arhiva Sfântului Sinod, precum și din arhiva Mitropoliei Moldovei și Bucovinei, Anuarele Episcopiei Cetății Albe-Ismail, revistele Luminătorul, Basarabia, Raza, Cuvânt moldovenesc, Monografia Satului Bardar, alte studii și articole despre vrednicul păstor al Cetății Albe-Ismail, Cuvântările de la funeraliile sale și alte publicații de epocă în vederea cunoașterii operei și a documentării pentru studiul document de canonizare, purtând discuții cu maica stareță și fiind încurajat în acest demers de către Arhimandritul Porfirie Dobre, starețul Mănăstirii Sireț. Trebuie să spun că în pofida faptului că aveam sfintele moaște ca tezaur de sfințenie, mulțime de mărturii despre viața sfântă a Episcopului Dionisie Erhan, au fost unele voci locale care au încercat să denatureze adevărul, dorind să dea alt sens decât cel duhovnicesc demersului nostru. Am văzut în toate lucrarea lui Dumnezeu, iar descoperirea sfintelor moaște m-au încredințat că aceasta este voia Sfântului ca în Anul Centenar să fie cunoscută lucrarea sa și harul de care se bucură la Dumnezeu, fiind un rugător pentru noi. Toate s-au întâmplat providențial. După acest moment, am chemat pe Sfântul Dionisie în rugăciune ca să ne ajute să ducem la bun sfârșit acest demers, dar mai ales să orânduim treburile eparhiei lui cu înțelepciune și bună rânduială. Privind în trecut, pot spune că Sfântul a fost prezent mereu în toată activitatea, iar în momentele dificile am văzut mâna lui Dumnezeu rânduind toate.

La sfârșitul lunii august 2018, am finalizat proiectul Studiului document cu argumentele pentru canonizare, fiind sprijiniți de mai mulți cercetători și prieteni, în paralel fiind pregătită racla, prin grija arhimandritului Porfirie, și icoana Sfântului. Sfintele moaște au fost așezate în racla special confecționată în data de 14 septembrie 2018, fiind prezent la acest eveniment și mulțumind lui Dumnezeu pentru darurile pe care le-a revărsat peste țara noastră prin smeritul său slujitor.

Prin adresa nr. 51 din 1 septembrie 2018 a Episcopiei Basarabiei de Sud, am solicitat Sinodului Mitropolitan al Mitropoliei Basarabiei să analizeze documentația și să aprobe transmiterea dosarului de canonizare a Episcopului Dionisie Erhan la Cancelaria Sfântului Sinod.

În data de 17 septembrie 2018, când se împlineau 75 de ani de la trecerea la Domnul a Episcopului Dionisie Erhan, împreună cu părintele Protoiereu Petru Buburuz, cu arhimandritul Porfirie Dobre și alți clerici am oficiat slujba Parastasului pentru vrednicul de pomenire Episcop Dionisie.

Sinodul Mitropolitan al Mitropoliei Basarabiei, analizând documentația primită și constatând că îndeplinește condițiile metodologice, ținând cont de descoperirea sfintelor moaște ale vrednicului Episcop Dionisie Erhan, a înaintat cu adresa nr. 418/03.10.2018 dosarul întocmit de Episcopul Veniamin al Basarabiei de Sud, icoana și textele liturgice, spre analiză Sfântului Sinod, așa cum prevede metodologia pentru înscriere în Calendar a Sfinților Români.

Dosarul cuprinzând proiectele textelor liturgice elaborate la Departamentul Carte de Cult prin dragostea și cu sprijinul părinților Arhim. Chiril Lovin - Director și Arhim. Clement Haralam – Mare Eclesiarh la Catedrala Patriarhală, icoana realizată de pictorul Marius Ciprian Ghinescu din Iași și Studiul document pentru canonizare, elaborat de către Episcopul Basarabiei de Sud, în urma analizării și definitivării textelor de către Subcomisia sinodală pentru canonizarea Sfinților Români, au fost înaintate spre analiză și aprobare Sfântului Sinod la ședința sa din data de 25 octombrie 2018.

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a luat act cu bucurie de descoperirea sfintelor moaște și a aprobat analizarea dosarului de canonizare înaintat de Episcopia Basarabiei de Sud și Sinodul Mitropolitan al Mitropoliei Basarabiei evaluând viața și activitatea Episcopului Dionisie din perspectiva criteriilor pentru canonizare și a aprobat proiectele textelor liturgice, Tomosul de canonizare și icoana Sfântului, prin hotărârea 10.633/2018, urmând ca să fie stabilită data proclamării canonizării de către Eparhia care a făcut propunerea în consultare cu Patriarhul României.

Menționăm, că pentru acest proiect a fost realizat în dialog cu mănăstirea și în consultare frățească cu reprezentanții Mitropoliei Chișinăului, care au primit cu bucurie inițiativa noastră de canonizare, publicând prin grija conducerii Mănăstirii Suruceni, un volum intitulat: Preasfințitul Dionisie Erhan, Episcopul Cetății Albe-Ismail, mărturii de epocă, Editura Pontos, Chișinău, 2018, volum ce cuprinde mărturii din Anuarele Episcopiei Cetății Albe-Ismail pe anii 1935-1938.

Proclamarea Canonizării s-a făcut cu mare fast la București în data de 27 octombrie 2019, în Anul omagial al satului românesc, fiind aduse pe Colina Bucuriei și moaștele Sfintei Mucenițe Filofteia de la Curtea de Argeș, unde Episcopul Dionisie a păstorit în perioada 1940-1941. La festivitățile de proclamare a canonizării participând delegați din partea Mitropoliei Chișinăului și oficialități din Republica Moldova.

După proclamarea canonizării, Sfântul Ierarh Dionisie a devenit ocrotitorul Episcopiei Basarabiei de Sud, credincioșii având evlavie și cinstind pe acest ierarh cuvios care atât în timpul vieții, cât și acum își arată dragostea sa pentru noi, vindecând pe cei bolnavi, ocrotind pe cei nedreptățiți și asupriți, ajutând orfanilor și celor nevoiași să găsească grabnică rezolvare problemelor lor.

 

Concluzie

 

Episcopul Dionisie al Cetății Albe-Ismail este un ierarh care a contribuit în mod exemplar la lucrarea misionară din Basarabia de la Sfârșitul secolului al XIX-lea și prima jumătate din secolul al XX-lea, fiind un monah de vocație și un slujitor înzestrat cu multe daruri de Dumnezeu.

Acesta s-a remarcat prin slujirea sa atât ca stareț al mănăstirii Suruceni, cât și ca episcop vicar al Arhiepiscopiei Chișinăului și Hotinului, iar ulterior ca și episcop al Episcopiei Cetății Albe-Ismail, unde a desfășurat o activitate deosebită, contribuind la consolidarea ortodoxiei și a identității naționale, înțelegând prevederile canonului 34 apostolic și în mod profetic susținând unirea Basarabiei cu Regatul României, pentru a evita persecuția prin care au trecut credincioșii după revoluția Bolșevică din anul 1917.

Preocupările sale duhovnicești și cărturărești sunt arhicunoscute, dragostea sa pentru luminarea poporului și grija ca tinerii monahi să cunoască sfintele scripturi și să trăiască ținând cu sfințenie dreptarul credinței și tradiția Bisericii, au făcut ca starețul Dionisie să fie unul dintre duhovnicii căutați și respectați în prima jumătate a secolului trecut.

În Testamentul său redactat cu câteva zile înainte de trecerea sa la Domnul scria: „Neamului meu întreg îi doresc întregirea granițelor şi atingerea tuturor idealurilor la care am aspirat noi şi strămoșii noștri şi pentru cari noi adesea ne-am pus în primejdii mari, scăpând de la dușmani până şi pe acei ce plecau în 1918 să șteargă hotarul nedrept al Prutului.

Cu limbă de moarte îndemn pe toți la unire, bărbăție şi credință întru apărarea sărăciei şi moșiei românești strânși uniți în Jurul Tronului şi Conducătorului nostru. Fraților români să faceți ca tot ce-i românesc să fie veșnic şi nepieritor”. Acest testament ne aduce aminte de idealul și jertfa vrednicilor înaintași, dar și de faptul că avem obligația să păstrăm și să transmitem generațiilor viitoare dragostea de neam și de țară, îmbrăcate în haina smereniei și a credinței.

Pentru viața sa sfântă, pentru trăirea, mărturisirea și păstrarea nealterată a credinței, pentru dragostea față de semeni și pentru implicarea sa socială și culturală, în urma descoperirii sfintelor sale moaște, Episcopul Dionisie a fost înscris în Calendarul Bisericii Ortodoxe Române, în data de 25 octombrie 2018, cu zi de pomenire anuală în data de 17 septembrie.